Tragedia ce a năvălit în presă, după accidentul companiei Malaysian Airlines, nu mă surprinde. Suntem microbişti ai macabrului şi călcatul pe morminte este un sport internaţional. Mulţi dintre noi sunt mânaţi de un fetiş telenovelist, o nevoie acută de a privi către dezastru şi de a gusta, dezgustaţi, din suferinţa altora. Este evident, pentru că avem şi noi, cum au şi alţii, tabloide scrise-n sânge şi televiziuni specializate în “senzaţional”.

Vânzarea de absurd este normală. Într-o societate liberă, oamenii au presa pe care o merită, presa pe care şi-o doresc.  Nu am să-i critic, este dreptul lor să aibă o opinie şi este dreptul meu să o am diferită. Dacă înotul prin haznale este un hobby, nu îi pot critica pe înotători şi nici pe baronii milionari ai haznalelor. Unii scapă de “poezia banală a vieţii” şi alţii vând scăparea.

Am să-i critic pe “experţi”, pe aceia care au tupeul să se ridice pe un piedestal de marmură şi să strige-n gura mare, către o mulţime ce înoată în haznale: eu stiu, eu pot, eu sunt cititor în stele, în cafea şi-n radare. Pot să îi critic pe aceia care, în cunoştinţă de cauză, aleg să arunce năframa de “expert”, să coboare în mizerie şi să vândă mişeleşte: echipamente de scafandru înotătorilor, iluzii şi teroare.

Sunt şi eu un “ei”, am primit mângâierea invitaţiilor şi m-am prezentat, pe calul alb al expertizei, în studiourile de televiziune. Am discutat despre Malaysian Airline, însă n-am vândut absurdul, mi-a fost frică de duhoare. Audienţa mi-ar fi uitat mizeria, însă colegii mei nu iartă şi aş fi fost urmărit de mirosul călătoriei mele prin haznale. Mânjiţi şi însetaţi experţi, nu vă jucaţi reputaţia pentru un câştig efemer şi oarecare.