Experienţa a doi tineri care au plecat să muncească în America (II)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
„Poate că visul american e în fiecare dintre noi, nu într-o ţară anume“
„Poate că visul american e în fiecare dintre noi, nu într-o ţară anume“

Cred că visul american este undeva între speranţă şi decenţă. Speranţa că te poţi realiza ca om, indiferent ce înseamnă asta pentru tine, şi decenţa de a face totul fără să îţi compromiţi esenţa şi toate acele lucruri în care crezi.

În definitiv, toţi ne dorim să fim fericiţi şi doar din experienţe învăţăm ce este fericirea pentru noi şi cum o obţinem. Poate că visul american e în fiecare dintre noi, nu într-o ţară anume. Ţara poate fi doar un mijloc. V-am povestit aici, prima parte a experienţei în State a doi tineri care au plecat să muncească acolo prin programul Work and Travel. Am promis că revin cu al doilea episod, bazat pe cum s-au simţit ei printre locuitorii Americii.  

În primul an, Ştefan voia să se întoarcă acasă încă de când a ajuns acolo. Lucra la o fabrică de conserve 12 ore pe zi, 7 zile din 7 şi împărţea camera în care era cazat cu alţi români. Le scria părinţilor şi prietenilor că vrea înapoi în ţară, că este trist şi că nu se poate adapta. Ba chiar le-a zis şefilor că el vrea să plece şi de ce. Noroc că oamenii au fost înţelegători şi după vreo două zile, i-au oferit un post care nu mai presupunea muncă fizică, ci îi solicita atenţia, în ideea să îi ţină mintea ocupată şi să nu se mai gândească tot timpul la cei de acasă. Asta plus încurajările celor apropiaţi l-au ajutat să rămână. După o lună ne povestea cât de bine e acolo, iar după 3 luni ne trimitea poze din Washington, San Francisco şi L.A. Aţi intuit bine - o parte dintre banii strânşi i-a folosit pentru a vizita coasta de Vest.

A simţit că trăieşte printre oameni lipsiţi de griji şi spontani. 

„Dacă se plimbă seara prin cartier şi văd o petrecere în curtea cuiva intră fără reţineri chiar dacă nu cunosc pe nimeni. Chiar am văzut asta!”, îmi povesteşte el.

„Aici poţi trăi decent cu un salariu de necalificat. Îţi permiţi să plăteşti chirie, să îţi iei de mâncare şi de îmbrăcat şi să rămâi cu un ban pentru bilet la film. Cu Work & Travel mergi pentru munca de jos, pentru că asta e singura opţiune, dar dacă prinzi singur acolo un post într-un domeniu pe care l-ai studiat la facultate sigur vei avea un venit mai mare”.

Mihaela îmi spune că, gândindu-se acum la prima plecare, îşi dă seama că a fost nebună. Se dusese singură, iar acolo trebuia să întâlnească o altă româncă pe care nu o cunoştea. Un jurnalist englez povestea că, în calea unui român ambiţios, nu stă nimic şi cam asta a demonstrat Mihaela nu numai prima dată când a fost, ci şi a doua oară. La primul contract şi-a luat o mică ţeapă şi s-a pomenit că în loc de un job de 8 ore de muncă are unul de 4 ore, iar banii pe care îi lua îi ajungeau doar de chirie şi masă. A umblat din loc în loc până şi-a găsit încă… două joburi.

În oraş nu exista transport în comun, ci doar nişte curse dintr-un oraş în altul. Ce-i drept, oraşul în care lucrau era mic. Ca să nu mai meargă pe jos în fiecare zi, unul dintre oamenii pentru care lucra le-a făcut cadou ei şi colegei câte o bicicletă. Ca-dou!

Oricât de disperat eşti, ceva îţi dă speranţă să rămâi şi să insişti

Trei joburi te seacă de puteri, dar când ai un scop care te împinge de la spate, le poţi duce. Mihaela a lucrat la un moment dat într-un supermaket. Când se termina programul aici fugea la benzinărie unde din nou era la vânzare şi, o dată la câteva zile, făcea menajul la o familie de americani. Devenise o rutină din care s-a oprit după 3 luni. Anul următor a plecat din nou, de data aceasta împreună cu Ştefan. A lucrat în bucătăria unui restaurant şi la un hotel. Gătea, spăla vase şi făcea curat, iar pentru o fată de 20 de ani, mignonă şi delicată, nu e chiar uşor să faci asta zi de zi. Dar când vrei, poţi.

Când am întrebat-o despre cât de mult consumă americanii, mi-a zis că „la ei totul trebuie să fie în cantităţi mari şi implicit risipesc mult. Mereu îşi luau mai mult decât puteau mânca sau bea”.

Dacă Mihaela şi Ştefan n-ar fi fost împreună în State sau dacă n-ar fi fost împreună cu alţi români, s-ar fi simţit singuri. Găseşti cu cine să stai la taclale, căci americanii nu se dau în lături de la vorbit, dar să îţi faci prieteni e mai greu. Cel puţin ei nu au reuşit. Doar Mihaela a mai ţinut legătura după ce s-a întors cu o parte dintre angajatorii din firmele pentru care a lucrat.

Ce poţi vorbi cu americanii? În general, lucruri superficiale. Ce-ai mai făcut, ce ţi s-a mai întâmplat. Nu i-au auzit niciodată vorbind despre politică şi Obama. Nu au simţit încrâncenarea şi tendinţa de a te văita de orice, tipice românilor.

A doua oară au prins 4 iulie acolo şi au petrecut alături de americanii ieşiţi pe străzi. Au simţit la ei un patriotism sincer şi o bucurie adevărată să îşi sărbătorească ţara, deşi să nu vă gândiţi că e lapte şi miere pentru toţi. Cam ce vedem noi la TV că se întâmplă în Times Square de Ziua Naţională a Americii se întâmplă în toate oraşele, dar la scară mai mică.

Când s-au întors acasă, pe atunci la viaţa de student în Bucureşti, au simţit că totul e prea mic. Diferenţa dintre aici şi acolo este de starea pe care o ai, de sentimentul pe care ţi-l dă un mamut pe lângă un chihuahua.

America înseamnă de toate şi ai nevoie de timp ca să ştii ce se întâmplă cu tine acolo. S-ar putea să te simţi liber, deşi ai o mulţime de constrângeri, sau dimpotrivă, să te simţi constrâns când vezi multă libertate în jur. S-ar putea ca azi să crezi că nimic nu e autentic şi mâine să descoperi satisfacţia adevărată. Îţi trebuie timp ca să o poţi privi realist.

Citeşte şi partea întâi.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite