România are o populaţie îmbătrânită. Avem 5 milioane de pensionari, incluzându-i şi pe cei care au lucrat în agricultură, şi puţin peste 5,5 milioane de salariaţi la stat şi în domeniul privat. În 1990, România avea peste 9 milioane de salariaţi, numărul acestora începând să scadă odată cu închiderea mamuţilor industriali şi, deloc neglijabil, odată cu închiderea mineritului, în special în Valea Jiului.

În timpul guvernului Ciorbea, ministrul reformei de atunci Ulm Spineanu îi îndemna pe minerii disponibilizaţi să culeagă fructe de pădure şi plante medicinale. A fost o ieşire publică cinică sau în cel mai bun caz inconştientă. Însă, în acelaşi timp, salariile compensatorii pe care le-au primit minerii s-au dus pe apa sâmbetei. Dezvoltarea zonelor cu potenţial turistic ar fi putut fi o oportunitate pentru minerii disponibilizaţi, dacă aceştia ar fi fost capabili să se asocieze pentru a investi în turism sau în alte domenii, dar n-au făcut-o.

Aceeaşi oportunitate este deschisă pentru cei aproape 1.500 de salariaţi care au fost concediaţi colectiv anul trecut de la Complexul Energetic Hunedoara, fiecare dintre ei primind o sumă compensatorie de 10.000 de euro impozitată cu 10%.

Sigur că sunt bani puţini pentru deschiderea unei afaceri în turism, în comerţ sau în producţie, dar absenţa spiritului asociativ este o boală de care nu scăpăm.

Românii, cei mai săraci din Europa

Studiile arată că 1,5 milioane de români trăiesc la limita sărăciei, fiind nevoiţi să supravieţuiască cu 25 de lei pe zi, sumă care este de şase ori mai mică decât media europeană. Unele familii cu mai mulţi copii trebuie să se descurce cu sariul minim pe economie, pe care îl câştigă de regulă tatăl. Cu toate acestea, românii cheltuiesc 26% din costurile pe consum faţă de media europeană de 13%. Sigur că trebuie să ţinem seama de raportul dintre venituri şi costul alimentelor, acestea din urmă fiind comparabile cu preţurile din ţările dezvoltate.

Accentuarea sărăciei s-a produs şi pe fondul părăsirii satelor de către tineri, mulţi dintre ei preferând să lucreze în oraşe ca muncitori necalificaţi. Programele de reconversie profesională sunt ineficiente, deşi înghit sume considerabile, fie de la bugetul de stat, fie din fonduri europene. Românii nu au mobilitate în a-şi schimba profesia, preferând să trăiască din ajutorul de şomaj şi din alocaţia copiilor. O problemă serioasă de care decidenţii politici nu au fost preocupaţi timp de trei decenii o reprezintă romii, care nu sunt calificaţi în nici o meserie.

Acestea sunt doar câteva cauze care au condus şi conduc în continuare la exodul românilor în ţările vestice.

Exodul românilor în valuri

În momentul de faţă, peste 4 milioane de români lucrează în străinătate. Statisticile nu se pun de acord, întrucât unii nu au permis de muncă şi lucrează la negru, cerşetoria nu este nici ea inventariată, la fel şi persoanele traficate ori navetiştii care lucrează doar periodic în afara ţării. Conform unui studiu Eurostat, românii din afara graniţelor au trimis acasă în 2020 peste 3,4 miliarde de euro, mai mult decât investiţiile străine directe. O parte din aceşti bani au fost folosiţi pentru punerea pe picioare a unor afaceri mai mici sau mai mari. Politicienii se arată recunoscători celor din diaspora, ba unii chiar îi roagă să se întoarcă acasă pentru a pune umărul la dezvoltarea ţării. Dar tocmai neîncrederea în politicieni este una din cauzele care au dus la exodul românilor.

Primul val al migraţiei a fost după mineriada din 13-15 iunie 1990, când a devenit limpede că regimul lui Iliescu, susţinut de foştii lideri comunişti şi de securişti, nu era decât un „comunism cu faţă umană“. Peste 60.000 de români au părăsit atunci ţara, cerând azil politic în ţările vestice din Europa. Unii au avut răbdare până ce au primit statutul de azilant şi dreptul la muncă, dar pe alţii dorul de ţară i-a întors acasă.

La a doua încercare, mulţi dintre ei au reuşit, mai ales după aderarea României la Uniunea Europeană. La mitingul diasporei din 10 august 2018 din Piaţa Victoriei, când jandarmii regimului Dragnea au executat ordinul de a înăbuşi prin orice mijloace manifestaţia, peste 450 de persoane având nevoie de îngrijiri medicale, românii emigraţi în ţările UE scăpaseră de dorul de acasă, măcar în parte. I-am văzut după feţele lor senine, după empatia pentru românii autohtoni că trăiesc într-o altă lume, printre alţi oameni, că împărtăşesc alte valori decât obiceiurile dâmboviţene, cutume transmise din generaţie în generaţie.

Nu doar sărăcia i-a împins pe români să caute o viaţă mai bună în afara ţării. Unii dintre ei, aşa-numiţii „căpşunari“, care au plecat pentru prima dată în Spania, Italia, Germania cu gândul de a lucra un an-doi pentru a se întoarce apoi acasă cu bruma de bani cu care să-şi poată consolida gospodăriile nu s-au mai întors. Mulţi dintre ei şi-au lăsat copiii acasă în grija bunicilor ori a rudelor apropiate, trimiţându-le bani cu care să poată merge la şcoală, să-şi cumpere haine, să se hrănească. Această realitate a produs nenumărate drame în rândul copiilor, de la boli psihice, până la cazuri de sinucidere.

Unii dintre emigranţi şi-au întregit familiile în ţările în care şi-au găsit un loc de muncă. E limpede că nu se vor mai întoarce niciodată în ţară. Şi nu numai din cauza spectrului sărăciei, ci şi pentru că societăţile vestice le oferă cu totul alte condiţii de viaţă, sunt priviţi ca oameni indiferent ce muncesc. Cu toate acestea, lucrurile nu sunt roz nici afară pentru emigranţii români. Unii se simt exploataţi la locul de muncă, mulţi realizează că nu sunt priviţi ca fiind egali cu cetăţenii autohtoni. Speră însă că în timp aceste inconveniente vor dispărea, situaţie care în România e fără speranţă de a se schimba vreodată.

Un raport al Băncii Mondiale din 2019 arată că 40% din emigranţii români sunt absolvenţi de studii superioare. Ce poate face România pentru a diminua acest „exod al creierelor?“ Printre multe alte măsuri, raportul indică implementarea pe termen lung a unor instrumente care să consolideze instituţiile statului, creşterea investiţiilor în învăţământul superior, dezvoltarea sectorului privat.

Cel mai important indicator rămâne depolitizarea instituţiilor statului. Cel mai important şi cu cele mai puţine şanse de a fi atins, în situaţia în care guvernanţii consideră că instituţiile statului fac parte din moşia proprie.

Lozinca „Vrem o ţară ca afară!“ a rămas fără glas în ultimii ani. I-a luat locul imperativul „Vrem afară!“ a sute de mii de români care emigrează în fiecare an pentru o viaţă mai bună.

George Arun - Deutsche Welle