EXCLUSIV A treia moldoveancă din Iaşi în Chile. Amalia Trocea: „Aici am învăţat să pot realiza tot ce îmi doresc în viaţă“. Epilog. Iubitul brazilian întreabă: "De ce nu-l folosiţi pe Dracula?"

EXCLUSIV A treia
moldoveancă din Iaşi în Chile. Amalia Trocea: „Aici am învăţat să pot realiza
tot ce îmi doresc în viaţă“. Epilog. Iubitul brazilian întreabă:

Amalia Trocea, pe o bancă pictată colorat, în oraşul ei preferat, Santiago de Chile. FOTO: Arhivă personală

Un interviu cu o româncă de 23 de ani care a început de la zero o afacere la 13.000 de kilometri de casă. La Santiago de Chile, Amalia Trocea este manager de relaţii pubice şi comunicare.

Ştiri pe aceeaşi temă

Pe Amalia Trocea mi-am dorit cel mai mult să o întâlnesc în Chile şi chiar pe ea nu am întâlnit-o. Moldoveancă, a treia femeie din Iaşi de care ştiu în Santiago, s-a stabilit aici în urmă cu aproape doi ani, după ce a lucrat pentru AIESEC, cea mai mare Organizaţie Non Guvernamentală internaţională condusă de studenţi (prezentă în peste 100 de ţări). Când a ajuns în Chile, nici Amalia nu putea dormi. O anestezia gândul că vede pe geam cea mai înaltă clădire din America de Sud! Am vorbit pe Facebook, ba chiar şi la telefon, mi-a dat sfaturi şi direcţii pentru subiectele de presă de aici. Amalia are doar 23 de ani şi ar fi putut la fel de bine să facă gazetărie. Are şi fler, şi verb. Interviul care urmează l-am făcut pe mail. În weekendul când am ajuns în Chile, chiar atunci, Amalia a trebuit să plece în Argentina. Acum e manager de relaţii publice şi comunicare la alcePixel, întreprindere la care a fost cofondatoare.

Cum ai ajuns in Chile?
Eram voluntar într-un ONG internaţional de care eram pur şi simplu îndrăgostită şi am aplicat ca manager al departamentului „Vânzări“ la mine în oraş, la Iaşi. Nu am fost aleasă, dar îmi doream atât de mult să fac asta, încât am continuat să caut oportunităţi şi am găsit aceeaşi poziţie de management în Chile. Am candidat şi am fost aleasă. Mi-a schimbat viaţa.

De ce ai rămas în Chile?
Datorită oportunităţilor. Chile mi-a dat ocazia să fac tot ce voiam. După ce mi-am terminat perioada de muncă, pe poziţia de manager vânzări, am fost aleasă coordonator de traineri pentru Chile, Argentina şi Uruguay. Trebuia să călătoresc şi să îi învăţ pe tineri cum să devină traineri, sa îi pregătesc şi să îi evaluez. Am făcut-o exact cum m-au învăţat pe mine la Iaşi – cu mare drag.

Ce ai facut înainte de Sud-America?
Cum eram îndrăgostită de ONG-ul pentru care lucram, mă vedeam lucrând într-un alt ONG, fără prea multe venituri, toată viaţa mea. Voiam să schimb cartierul de unde vin, oraşul în care locuiam, ţara mea, tot. Şi, normal, mergeam la facultate, însă era deosebit de neprovocator şi de plictisitor pentru mine.

Cum e Iaşiul comparativ cu Santiago de Chile?
E mic, e foarte mic. E ciudat căci, în România, când spun că sunt din Iaşi se înţelege automat că sunt dintr-un oraş mare, un centru universitar, poate nu ar trebui, însă câştig câteva puncte în ochii unora datorită acestui fapt. Dar Santiago m-a făcut să simt că vin dintr-un sat. Şi nu o zic cu răutate, mă refer doar la mărimea oraşului şi la numărul de locuitori (Santiago are 8.000.000, Iaşi are 600.000). Iar când vezi tot oraşul la metrou, seara la 7, când se termină programul de muncă, e terifiant!

Ce ţi-a plăcut cel mai mult în America de Sud şi ce nu?
Mi-a plăcut să descopăr că ei nu sunt deloc cum credem noi. Nu sunt săraci, nu sunt răi, nu-nu-nu. Aici am primit mai mult respect decât în orice alt loc din România. Maşinile te lasă să treci chiar dacă e roşu pentru tine, oamenii îţi ţin uşa deschisă până apuci să intri şi tu în magazin, şoferul de autobuz spune „bună-dimineaţa“ tuturor pasagerilor (sute şi sute). Asta mi-a placut cel mai mult. Şi, de asemenea, aici am descoperit gastronomia şi vinul. Aici am învăţat să mănânc şi să beau.

Ce ar trebui să învăţăm de la sud-americani, dar ei de la noi?
În Chile şi de la oamenii pe care i-am cunoscut aici, mi-am dat seama că provin dintr-o cultură bazată pe critică şi negativism. Ură, ciudă, mânie, duşmănie, toate le experimentăm şi le exprimăm în fiecare zi, referitor la sistem, la persoane, instituţii, obiecte etc. Aici, am văzut partea frumoasă a realităţii. Nimic nu e mai frumos decât un lucru veridic, aşa cum e el. Chiar dacă e urât. E frumos, atât timp cât e veridic. Chilienii trebuie să înveţe să se plângă mai puţin, căci au o viaţă foarte bună, mai bună decât multe state europene, dar ei nu cred asta.

Amalia, prefăcându-se speriată de pericolele din Santiago, anunţate pe indicatoare stradale.

Care e principala lecţie pe care ţi-a oferit-o Chile?
Întrebarea asta e minunată! Aici am învăţat că pot să realizez absolut tot ce îmi doresc în această viaţă. În absolut orice colţ de lume. Sunt perfect capabilă să ajung unde îmi doresc, asta, însă, cu foarte multă muncă şi disciplină. Până să ajung în Chile aveam senzaţia că munceam, că ştiam ce e efortul, ei bine, nu mişcam un pai de fapt. Am început o afacere de la zero, într-o ţară la 13.000 kilometri distanţă de casă, când încă nu mânuiam bine limba şi nu aveam nicio cunoştinţă aici. Iar Chile e ţara cunoştinţelor şi a contactelor. Astăzi mă salut pe strada cu directori de bănci, avocaţi, proprietari de restaurant sau chiar colegi de breaslă mult mai în vârstă care apelează la mine. Deci da, munca şi disciplina, alături de un „mind-set“ bun, te duc unde vrei tu. Absolut.

Ai de gând să te stabileşti definitiv în Chile?
Deocamdată aici îmi construiesc viitorul apropiat. Până acum, am sădit, iar acum culeg roadele, aşa că mai vreau să stau pe-aici până se termină recolta măcar.

Iubitul tău e chilian? Am văzut, pe Facebook, că locuieşte la New York).  Ce piedici pune globalizarea în calea iubirii (inclusiv între familii)?
El e brazilian şi a călătorit cu proiecte de muncă, însă acum locuieşte ca şi mine în Santiago. E îndrăgostit de România şi are în plan 2-3 proiecte de fotografie la noi în ţară. Ascultă Guess Who (visul lui e să-l cunoască personal) şi cunoaşte istoria ţării mai bine decât mine. Şi e contra oricărei prejudecăţi cu referire la rromi.

Globalizarea e într-adevăr o piedică, eu am trăit-o pe pielea mea în familie, pentru că, la un moment dat, toţi membrii familiei mele (puţini, oricum) se aflau într-o altă ţară. Eu, mama, tata, sora mea, toţi, eram în alte părţi. Şi asta nu pentru că, acasă, în Iaşi, era uşor şi bine. Şi trebuie să recunosc că doare. Dar partea bună e că un astfel de stil de viaţă te face puternic. Şi astăzi avem nevoie de multă putere.

Ce îţi lipseşte cel mai mult din România?
Umorul şi „caterinca“ românească. Nu iubesc nimic mai mult pe lume decât umorul românesc şi „strada“ pe care noi, românii, o avem în noi şi o eliberăm cu fiecare ocazie. Glumele, ironiile, obscenităţile, cred că nicio ţară nu le are ca ale noastre. Le iubesc! Îmi mai lipsesc şi borşul roşu cu fasole şi Crăciunul. Toţi oamenii ar trebui să petreacă un Crăciun în România măcar o dată în viaţă.

De când nu ai mai mâncat sarmale?
Recent, am fost la un restaurant rusesc şi am mâncat, însă au fost oribile. Sarmale „adevarate“ nu am mai mâncat de câţiva ani.

Cum arată o zi tipică de-a ta în Chile?
Partea bună e că e foarte flexibilă. Dar, în general, mă trezesc în fiecare zi devreme, beau cafeaua şi verific mailurile şi, în funcţie de situaţie, ies la o întâlnire cu vreun client sau altul. Sunt zile în care am trei-patru întâlniri una după alta. Acestea sunt zilele mele preferate, iubesc să cunosc oameni. Altă parte bună a programului meu e că pot să mă întorc acasă când vreau şi să mănânc ceva. Aici e o mare cultură a prânzului, aşa că la ora 13:00 toată lumea pune mâna pe furculiţă şi cuţit. Aşa m-am obişnuit şi eu. După prânz, îmi continui treaba până seara, când ies la alergat.

Pe unde ai mai fost prin Chile şi unde ar trebui să meargă cineva care vrea să o viziteze ca la carte?
Pentru mine Chile e Santiago. Nu pot să spun că iubesc mult alte oraşe, pentru că nu e adevărat, sunt mici şi foarte diferite de capitală. Îmi place plaja şi aş merge oricând în orice loc cu plajă. Însă toată lumea îţi recomandă sudul ţării, cu vegetaţie frumoasă, frig şi peşte proaspăt. Vegetaţie avem şi noi, dar peştele într-adevăr e foarte bun. Şi scoicile, şi tot ce vine din ocean.

Cum e sistemul lor de învăţământ comparativ cu al nostru?
Aici toţi trebuie să plătească pentru educaţie, nu există universităţi de stat, ca la noi. Dar, de asemenea, toţi au parte de un învăţământ de calitate, de laboratoare dotate, de băi curate şi de facilităţi, utilităţi şi alte beneficii, de care noi, studenţii de stat din România sau din alte ţări, niciodată nu ne-am bucurat. Eu eram încântată căci, la un moment dat, în ţară, la Facultatea de Comunicare, puteam să proiectăm pe perete tema de acasă facută în PowerPoint. Asta e o mizerie de viaţă de student, mi-am dat seama mai apoi, pentru că, aici, studenţii la comunicare primesc camere de filmat să facă un spot video sau mai ştiu eu ce, iau camerele acasă, iar când şi-au terminat treabă le lasă în laborator. Cum sa nu-ţi fie ciudă? În Brazilia, de exemplu, există Facultate de Social Media. Patru ani înveţi despre Facebook şi Twitter. Şi, după aceea, ne întrebăm cum reuşesc unii să facă atâţia bani din faţa ecranului. Păi, pentru că se specializează.

Cum e cu nivelul de trai?
Salariul minim e în jur de 360 de dolari americani, iar cine a terminat facultatea aici nu câştigă mai puţin de 1000, 1.500 de dolari. Din punctul meu de vedere e foarte bine. Tinerii au multe oportunităţi. În Chile s-a dat o lege prin care îţi poţi deschide o firmă în maximum 24 de ore, fără să fii nevoit să ieşi din casă. Antreprenoriatul e foarte încurajat. Diferenţa între clasele sociale e însă mare, însă unde nu-i la fel?

Care e scriitorul tău chilian preferat? Citisei ceva din chilieni înainte de Santiago?
Citisem nişte poezii de Neruda înainte să merg în Chile, însă doar ca să nu par incultă pe aici (râde), să am cu uşurinţă subiect de conversaţie. Însă, în afară de asta, nu am citit şi nici nu mă atrage literatura de aici. Iubesc mult această ţară, dar vreau să fiu sinceră cu mine şi să iau doar ce-mi doresc din ea.

Acum dormi bine?
Acum am alte preocupări care nu mă lasă să dorm. Şi ce bine că e aşa.

EPILOG. Publicăm în continuare un text pe care l-a scris iubitul Amaliei, brazilianul Ricardo Barros, despre România, mitul lui Dracula şi, în general, despre tot ce pierdem de când nu ne mai iubim cum se cuvine ţara. 

 

 

Într-o zi am intrebat-o pe iubita mea, din întâmplare, despre mitul lui Dracula şi despre relaţia dintre mit şi turismul din România. M-am întristat puţin când am descoperit că acest subiect nu e deloc explorat şi că imaginea lui Dracula nu are nimic în comun cu Ministerul Turismului.
Îmi pare rău că România nu trăieşte din asta şi nu profită de asta. În timpurile în care universul adolescent respiră toţi vampirii de la Hollywood, cel mai mare vampir din toate timpurile stă, apatic, într-o bancă de sânge.
Apoi m-am gândit că turiştii, în avion spre Bucureşti, ar putea să primească nişte dinţi simbolici, sau s-ar putea distra într-un parc al terorii în Brasov, sau ar putea mânca vreun dulce numit ´Limba lui Dracula´. În fine, am petrecut mult timp încercând să-mi dau seama cum toate aceste lucruri pot să treacă neobservate.
Dar apoi am descoperit, de fapt, că România e plină de vampiri, doar că acum ei nu mai au dinţi fioroşi şi nici castele. Ei au cravată şi stau în Senat. Sunt exact ca acea cană de aur pe care Vlad Ţepeş o lasă în drum; sunt imuni, de neatins şi guvernează cu aceeaşi mentalitate din Evul Mediu. Sunt în Biserici, se ascund în spatele pelerinelor largi şi negre, pelerine pline de preconcepţii; sunt exact ca vampirii care nu se pot privi în oglindă. 
România e o ţară trasă în ţeapă, ce se stinge încet într-un hol de spital, într-o şcoală, într-o tinereţe...
Cred că vă întrebaţi ce ştie un brazilian despre România...Ştiu puţin, dar citesc, văd filme, ascult poveşti...Şi ţara mea e plină de probleme, ştiu, dar în alte dăţi a fost şi mai rău, cred că e o etapă normală în existenţa tuturor.
Îmi pare rău pentru România, pentru istoria sa şi pentru oamenii săi şi sper ca, într-o zi, România să se nege de la tot ce-i rău. Şi sper să pot aduce, într-un fel, şi eu, această dezvoltare pozitivă. Căci România e o ţară care m-a învăţat să iubesc, iar eu vreau tot ce-i mai bun pentru ea.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările