EXCLUSIV Jurnalul unui emigrant român în America, la început de secol XX

EXCLUSIV Jurnalul unui emigrant român 
în America, la început de secol XX

Dumitru Florescu, un aventurier cu condei

„Weekend Adevărul“ vă prezintă povestea lui Dumitru Florescu, un ardelean simplu, plecat la muncă în America în anul 1904.

 

„Domnule redactor, după moartea bunicului meu am descoperit nişte caiete cu însemnări de evenimente din viaţa lui şi, în special, din perioada în care a emigrat în America. Le-am retranscris şi cred că a ieşit un reportaj care descrie viaţa emigranţilor români în America, la început de secol XX. Ce deosebire faţă de acum!“ Cu aceste rânduri, Constantin Cazacu, fost inginer constructor, actualment pensionar, în vârstă de 83 de ani, introducea jurnalul cules din caietele bunicului său, descoperite întâmplător în urmă cu câţiva ani. Ceea ce urmează sunt rândurile scrise de fostul emigrant, pe două caiete mici, cu George Coşbuc pe coperte. Cu mici excepţii, cuvinte arhaice, a căror semnificaţie trebuia explicată, uşoare erori de ortografie şi de punctuaţie, textul din continuare reprezintă transcrierea fidelă a jurnalului. Am fi dorit să-l publicăm în întregime (textul iniţial cuprindea şi o parte a doua, în care era povestită revenirea în ţară), dar limitările de spaţiu dintr-un ziar modern nu ne permit. Am ales, aşadar, să vă prezentăm, în întregime, prima parte, o frescă spectaculoasă, prin luxul de amănunte şi naivitatea descrierii literare, a vieţii din Ardeal şi, mai ales, a Americii de la început de secol XX, văzută prin ochii unui român. Despre drumul cu vaporul pe Ocean, condiţiile de muncă din urmă cu peste 100 de ani, femeile şi seducţia de atunci, planurile de viitor şi neajunsurile vieţii de zi cu zi, în continuare, cu sinceritate şi la persoana I, singular. Titlurile şi intertitlurile ne aparţin.   

„Pentru a înţelege mai bine condiţiile şi faptele care m-au determinat să emigrez în America, aş dori să cunoaşteţi, mai întâi, câteva întâmplări din copilăria şi tinereţea mea. Mă numesc Dumitru Florescu şi m-am născut în anul 1879 în comuna Atel, comitatul Târnava Mare, într-o familie de români, alături de alţi 4 fraţi, eu fiind cel mai mare. Comuna noastră se afla, în acea perioadă, sub administraţia ungară.

Datorită condiţiilor foarte grele de viaţă, părinţii mei au hotărât să plece în regatul român, angajându-se la un mare moşier în judeţul Brăila. La acea dată, eu aveam 14 ani, terminasem şcoala şi eram gata să îmi ajut familia, ocupând un serviciu potrivit cu etatea mea. După o slujbă grea şi nereuşită la notarul comunei, la vârsta de 15 ani m-am îmbolnăvit de febră tifoidă. După ce am zăcut la pat 2 luni, tatăl meu m-a trimis ca băiat de prăvălie la un negustor din comuna vecină, slujbă care mi-a lăsat multe amintiri neplăcute.

Atacat de o ceată de haiduci

În oraşul Vaslui aveam un unchi, inginer silvic, care avea în arendă două păduri în curs de tăiere şi punere în vânzare. Tatăl meu a luat legătura cu acesta şi, curând, am ajuns în comuna Deleni, judeţul Vaslui. Slujba mea era să vând lemnul tăiat din pădure, ajutat fiind de 4 pădurari. Aici, la Vaslui, a înmugurit floarea tinereţii mele, prin o lungă şi mare dragoste cu fata preotului din comuna Deleni.

Au fost ani fericiţi cu multe petreceri, dar şi cu griji pentru slujba mea, cu mari răspunderi. Am fost astfel atacat de o ceată de haiduci, dar curajul meu, susţinut şi de arma mea de vânătoare, m-a ajutat să depăşesc aceste greutăţi. Între timp, în anul 1898, părinţii mei au hotărât să se întoarcă în Ardeal, împreună cu cei 4 fraţi ai mei. Soarta mi-a hărăzit însă alte întâmplări care m-au smuls din viaţa fericită pe care o trăiam în acest colţ de ţară. Astfel, în anul 1899, când aveam numai 20 de ani, o soră a tatălui meu, căsătorită tot în comuna Atel, unde locuiau şi părinţii mei, şi având o bună stare materială, au rămas fără unicul lor fiu şi doreau mult să înfieze un nepot care să fie moştenitorul averii lor.

Şi m-au ales pe mine ca să le satisfac această dorinţă. După o adâncă chibzuire, şi luând în considerare faptul că legea armatei austriece preciza că, dacă o familie au un singur fiu, stagiul de instrucţie se reduce doar la 2 luni, am hotărât să mă întorc în Ardeal şi să încep o nouă etapă în viaţa mea. Deci, l-am anunţat pe unchiul meu că vreau să mă întorc la familia mea, acesta exprimându-şi regretul că îl părăsesc atunci când avea mai mare nevoie de ajutorul meu. Mai greu a fost cu iubita mea şi cu familia ei – preotul din comuna Deleni – care îşi puseseră mari speranţe în mine. Le-am promis la toţi că, după ce fac armata, mă întorc la ei şi totul va fi în regulă, deşi planurile mele erau cu totul diferite.

Eşecul încercărilor de însurătoare

Astfel, a luat sfârşit sburdălnicia tinereţii mele, cu multe regrete pentru minunaţii oameni pe care i-am întâlnit aici. După ce m-am întors în Ardeal şi am făcut formele legale pentru înfiere, m-am prezentat la recrutare în armata austriacă la regimentul 31 „Strelit“ (infanterie), în Sibiu, iar după 2 luni am fost eliberat.

Se împliniseră 2 ani de când am fost înfiat şi am început să mă gândesc şi la viitorul meu. Le-am propus noilor mei părinţi să facem un act de vânzare a averii lor către mine, ca să mă asigur că nu o vor înstrăina la altcineva. După multe discuţii, am convenit să facem acest act, dar numai după ce mă căsătoresc, ca să vadă şi ei ce noră vor avea.

După câteva încercări de însurătoare nereuşite (ba mie nu îmi plăcea fata ce mi se propunea, ba ei nu erau de acord cu viitoarea lor noră), am căzut la o înţelegere pentru o fată dintr-o comună alăturată, ai cărei părinţi erau oameni cu stare, cu mult pământ şi o gospodărie model.

Nici eu nu eram un soţ de lepădat, eram un tânăr chipeş, cu o bună stare materială, cu multă experienţă de viaţă şi alte asemenea calităţi. După obiceiul nunţilor din acele timpuri, în anul 1902 am plecat din satul meu către comuna soţiei, cu 7 căruţe cu cei mai buni cai din sat şi cu nuntaşii din partea mea.

În faţa căruţelor erau 12 tineri călăreţi, îmbrăcaţi în costume naţionale. În faţa acestora era un călăreţ care purta un steag cu tricolorul românesc. Călăreţii purtau pe piept şi pe spate tricolorul românesc confecţionat din mătase, deşi era interzisă afişarea steagului românesc. Au participat sute de locuitori la această minunată nuntă, atât la slujba religioasă, cât şi la petrecerea ce a urmat.“ 

 

Soarta mi-a hărăzit însă alte întâmplări care m-au smuls din viaţa fericită pe care o trăiam în acest colţ de ţară.

La Vaslui, a înmugurit floarea tinereţii mele, prin o lungă şi mare dragoste cu fata preotului din comuna Deleni.

Călăreţii purtau pe piept şi pe spate tricolorul românesc confecţionat din mătase, deşi era interzisă afişarea steagului românesc.

Planurile de emigrare şi drumul cu vaporul

„După vreo 3 luni de la căsătorie, am făcut actele de moştenire, dar unchii mei au introdus o clauză prin care se preciza că, dacă eu plecam în străinătate, să poată anula actul prin o sentinţă judecătorească. După un an în care ne-am înţeles foarte bine, au început neînţelegerile în familie.

Mătuşa mea, având o fire dificilă, o acuza pe soţia mea că nu se implică îndeajuns în gospodărie. Şi, pentru că
situaţia era din ce în ce mai greu de suportat, am conceput un alt plan ca să ies din acest coşmar. În acea perioadă, din comuna noastră erau plecaţi în America vreo 15 tineri, între care erau şi câţiva veri de ai mei. Am început cu vorba blândă să le spun părinţilor mei adoptivi că aş dori să emigrez în America pentru 2 ani şi în acest timp să le trimit banii necesari ca să poată angaja oameni să lucreze pământul.

Pe soţia mea am convins-o ca, după plecarea mea, să se retragă la părinţii ei cu copilul nostru, care avea 8 luni, şi, dacă totul merge bine în America, o voi chema şi pe ea acolo şi vom renunţa la toată averea noastră din Ardeal. Am încheiat un act cu părinţii mei prin care erau de acord cu plecarea mea, obligându-mă, în acelaşi timp, să le trimit, lunar, câte 50 coroane ca ajutor pentru lucrarea pământului. Şi, ca să îi conving să mă lase să plec, le-am mai făcut promisiunea că, dacă soţia mea îi părăseşte fără învoirea lor, eu voi înainta divorţ prin consulat, prin procură legalizată, fără a fi nevoie pentru aceasta să fiu prezent.         

Tangajul vaporului dăunează sănătăţii

După ce am aranjat toate aceste formalităţi şi înţelegeri, mi-am scos paşaport şi am plecat spre America. În acele timpuri au emigrat în America foarte mulţi ardeleni (numai din comuna noastră erau plecaţi 12 tineri). M-am îmbarcat pe vaporul „Misler“, aparţinând unei societăţi germane, în luna octombrie 1904, în portul Bremen din Germania.

Vaporul avea camere cu 2, 4 şi 6 paturi, în camerele cu 2 paturi fiind cazaţi familişti. Am primit masă de 4 ori pe zi, câte 4 feluri de mâncare. Pe vapor era un restaurant cu băuturi şi mâncare, biblioteca, sala de concert şi dans. M-am acomodat greu cu tangajul vaporului şi, timp de 3 zile, nu am putut lua o masă regulată fără să am probleme. În a 3-a zi de călătorie, a făcut explozie un cazan, din care cauză am rămas în largul oceanului timp de 3 zile, după care am mai navigat încă 9 până în portul New York. Acolo, eram supuşi unei vizite medicale, după care te verifica dacă îndeplineşti toate condiţiile de emigrare. Aceste condiţii ţi se puneau în vedere la eliberarea paşaportului în ţară şi ele constau în următoarele: posedarea unei sume de 50 coroane, ca să ai de cheltuială în primele zile, până te angajezi, adresa unui cunoscut, care era trecută în paşaport, să fii îmbrăcat elegant, cu costum şi cravată, să ai geamantan etc. Dacă una din aceste condiţii nu era îndeplinită, te trimetea înapoi în ţară cu acelaşi vapor, pe cheltuiala societăţii de care aparţinea vaporul.

În plus, dacă cunoscutul care a girat emigrarea ta nu răspundea la telefon, erai trimis înapoi în ţară cu acelaşi vapor. La debarcare, te primeau agenţii societăţii, fiecare emigrant purtând o insignă cu numele său şi al societăţii. După debarcare, te primea alt agent, care te îmbarca în tren, unde primeai o altă insignă. La schimbarea trenului, conducătorul acestuia te dădea în primire celuilalt conducător, primeai o altă insignă.

Trenurile aveau două clase, iar băncile puteau fi întoarse, ca să poţi călători tot timpul cu faţa către direcţia de mers. Lângă locomotivă erau 2 vagoane pentru fumători. Scaunele erau tapisate cu material pluşat. Costul vaporului şi al trenurilor erau plătite integral la plecarea din ţară.“ 

M-am acomodat greu cu tangajul vaporului şi, timp de 3 zile, nu am putut lua o masă fără să am probleme.

Aventura americană: grevele, căsătoria şi „lucrul cu explosibili“

„Şi iată-mă sosit la consătenii mei, în oraşul South Scharown, în statul Pensilvania (n.r. – Pennsylvania), care m-au primit cu bucurie, mai ales că le aduceam veşti de acasă. Oraşul era mare şi cu multe fabrici. În acel an, 1904, avea loc alegerea preşedintelui ţării, cu care ocazie, muncitorii, organizaţi în sindicate, cereau mărirea salariilor şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă. Dacă nu cădeau la învoială cu patronii, se declara grevă, fabricile se închideau şi urma o perioadă grea pentru toată lumea. Grevele puteau dura şi câteva luni. Când am sosit eu în America, greva a durat 8 luni şi jumătate, pentru că Uniunea Sindicatelor a declarat grevă generală pe tot cuprinsul Statelor Unite... Muncitorii americani erau organizaţi în sindicate şi, pe timpul grevei, aveau asigurat jumătate din salariu şi ajutoare de boală şi înmormântare.

Agricultură modernă

Condiţiile de trai pentru emigranţi erau bune, muncitorii locuind în nişte localuri numite „bordinghaus“ (n.r – „boarding houses“) care puteau adăposti 20-30 de persoane, unde dormeau, primeau hrană şi li se asigura şi spălatul rufelor, iar plata se făcea lunar. În timpul grevelor, se mai găsea de lucru la execuţii de drumuri, deschideri de mine şi la construcţia de căi fierate. În agricultură nu aveau nevoie de muncitori, pentru că se lucra numai cu mijloace mecanizate, iar fermierii cumpărau pământ ca să îl poata lucra mecanizat numai cu familia lor.
Restul de teren îl foloseau ca păşuni pentru oi şi vite cornute, care nu aveau nevoie să fie supravegheate, pentru că erau lăsate în păşuni împrejmuite cu sârmă ghimpată. Oile nu se mulgeau şi erau crescute numai pentru carne şi lână. Seara, animalele erau aduse la adăpost de către câinii dresaţi special. Apa necesară animalelor era scoasă din pământ cu ajutorul unor instalaţii de vânt amplasate pe păşune.
Restul lucrărilor se făcea numai mecanizat: seceratul, încărcatul în vehicul, transportul, prepararea furajelor etc.

Munca la căi ferate

Nu după mult timp, a venit la noi un inginer de la Întreprinderea de drumuri care avea nevoie de 50 de muncitori la construcţia unei căi ferate şi la deschiderea unei mine de cărbune. Împreună cu acest inginer am adunat cei 50 de muncitori şi am plecat cu un tren de marfă numit „ciumpă“, special folosit de către cei fără de lucru şi care nu aveau restricţii de călătorie. Am ajuns într-o pădure, unde se construiseră 4 barăci de scânduri, dar fără condiţii elementare de trai. Trebuia să ne facem noi mâncare şi să ne gospodărim. Am plecat imediat înapoi la consătenii mei, care m-au asigurat că vor avea grijă de mine, ca să nu fiu nevoit sa pun în aplicare gândurile mele de întoarcere în ţară.

După câteva săptămâni, a venit un alt antreprenor care avea nevoie de 100 de muncitori pentru o mare lucrare – o linie dublă de cale ferată. Ne-am înscris 80 de muncitori, între care şi 6 consăteni, rude cu mine. După o călătorie de 2 zile, am ajuns pe şantier, în oraşul Hagerstawn, din statul Indianopolis. Pe acest mare şantier lucrau peste 800 de muncitori, majoritatea italieni şi polonezi. Toţi locuiau în vagoane de marfă, iar masa şi-o pregăteau singuri. Oraşul era la 2 km distanţă de şantier, iar de aprovizionarea cu alimente se ocupau italienii. Am aranjat cu şeful de şantier ca cei veniţi din South Scharown să închiriem o casă în oraş, să putem să ne gospodărim mai bine.

Am chemat o femeie din oraşul nostru ca să ne facă mâncare, ajutată, pe rând, de unul dintre noi care nu venea în ziua respectivă pe şantier. Noi, cei 80, am fost repartizaţi la construcţia de poduri executate din blocuri de piatră, special făcute pentru aceste construcţii. Eu am fost însărcinat şi plătit de şantier cu procurarea alimentelor, cu ţinerea registrului de cheltuieli şi alte treburi administrative. La fiecare 2 săptămâni, comunicam fiecăruia cât are de achitat şi i se reţinea din salariu. La primul salariu mi-am cumpărat o bicicletă şi la al 2-lea o armă automată cu 6 focuri, calibru 12, marca „Winchester“, pe care am şi adus-o în ţară.

La un pas de moarte

Îmi pierise gândul de a mă întoarce curând acasă. Lucrarea pe şantier a durat 8 luni, după care inginerul ne-a dus la o altă lucrare, unde se construia o arteră de cale ferată şi se deschidea o mină de cositor. O parte din muncitorii cu care venisem doreau să se întoarcă în oraşul nostru, iar eu cu consătenii mei voiam să îl urmăm pe inginer la noua lucrare. Au fost oarece scandaluri şi proteste, dar lucrurile s-au liniştit până la urmă şi grupul nostru de consăteni l-am urmat pe inginer.

Noua lucrare era foarte mare şi tot pentru calea ferată. Se lucra mult cu explosibili, pentru a disloca un pisc de munte. După ce s-au săpat cu aparate electrice găuri pentru dinamită, urma ca a 2-a zi să se dea comanda de explozie. Eram în drum cu inginerul către locul exploziei şi deodată am auzit o mare bubuitură şi s-a ridicat un nor de fum care a umbrit şi lumina soarelui. Eram cam la un kilometru şi jumătate de locul sinistrului şi au căzut bucăţi de piatră la picioarele noastre. Când am ajuns la locul exploziei, spectacolul era înspăimântător. Peste tot numai cadavre care ardeau, bucăţi de corp împrăştiate şi câţiva supravieţuitori care erau îngroziţi. În acea tragedie au murit 40 de muncitori.

Şi pentru că oamenii nu mai voiau să stea pe acest şantier periculos, inginerul ne-a dus la o altă lucrare, în apropiere. Dar consătenii mei voiau să se întoarcă în oraşul nostru, şi atunci am profitat de faptul că inginerul s-a dus să îşi vadă familia şi, în lipsa lui, am plecat către South Scharown.

O nouă meserie

Ajunşi în oraşul nostru, într-o zi, m-am dus cu prietenii la un restaurant să bem o bere, care era băutura noastră obişnuită. Vin nu se găsea deloc, iar băuturile spirtuoase nu erau decât lichioruri – coniac, rom etc. Se vindea numai cu paharele de 50 grame, cu care se bea înainte de bere. După un timp, a venit la mine patronul restaurantului şi mi-a propus să mă angajeze chelner. El mai avea 2 chelneri americani şi a observat că eu vorbesc binişor engleza, că sunt român, iar la restaurantul lui veneau foarte mulţi români.

Localul se numea „Arling-town Hotel“. Era un hotel mare cu un restaurant pe măsură. Camerele la hotel se închiriau cu luna şi se servea şi masa. În salonul unde se serveau băuturi nu erau mese, ci doar tejghele de jur-împrejur şi un jgheab în care curgea apa şi în care scuipai după ce mestecai tutunul. În continuarea salonului era restaurantul propriu-zis, cu mese şi scaune, unde se servea mâncarea. În faţa hotelului era o ştangă de alamă, de care se legau caii de la trăsurile fermierilor. Aceştia veneau la oraş sâmbătă, cu trăsuri sau docare cu cai de rasă, şi, după ce îşi făceau cumpărăturile, veneau la salon şi beau bere până la 11 seara, când se închidea localul.“ ;

 

Eram în drum către locul exploziei şi deodată am auzit o mare bubuitură şi s-a ridicat un nor de fum care a umbrit şi lumina soarelui.

Peste tot numai cadavre care ardeau, bucăţi de corp împrăştiate. În acea tragedie au murit 40 de muncitori.

Finalul: despărţiri în scris şi iubiri durabile

„Am acceptat propunerea patronului, fiind mulţumit de noul meu serviciu, dar după un timp am primit veşti din ţară care îmi impuneau să iau hotărâri importante pentru viitorul meu. Soţia îmi scria că sunt bine cu toţii, şi copilul creşte şi a început să pronunţe primele cuvinte: «mama» şi «tata». S-a mutat din Atel la părinţii ei, pentru că nu mai suporta răutatea mătuşii mele. Mă ruga să vin acasă, că socrii mei erau bătrâni şi nu mai pot munci pământul. Între timp, îl pierduse şi pe fratele său care, fiind dus la muncă în pădure, i s-a făcut sete şi a mâncat zăpadă. Fiind asudat, s-a îmbolnăvit de plămâni şi în 10 zile a murit.

Soţia îmi propunea deci să îmi părăsesc rudele care m-au adoptat şi care mi-au lăsat toată averea lor şi să mă stabilesc la părinţii ei, care îmi vor face actele de moştenire pe averea lor. După multă gândire, i-am scris soţiei că nu îmi pot părăsi părinţii adoptivi şi că, dacă mă întorc, va trebui să locuim în Atel.
I-am scris că am plecat pe calea despărţirii, că regret mult acest lucru, că le dau dreptate ei şi părinţilor ei, pe care nu îi poate părăsi, mai ales acum, când a murit şi fratele său, că îl voi lua în îngrijire pe copilul nostru şi că doresc mult să mă ierte dacă i-am supărat.

Noua pasiune

După 2 ani de serviciu la acest restaurant, mi s-a prezentat ocazia de căsătorie printr-o întâmplare neaşteptată. Maestrul bucătar de la restaurant s-a retras din serviciu pe caz de boală, iar patronul era în căutarea unei femei care să îndeplinească această slujbă. D-na Gordon, patroana hotelului, m-a rugat să o însoţesc la Pitzburg (n.r. – Pittsburgh), pentru a angaja persoana necesară. Când am ajuns la gară, am observat o persoană prezentabilă, agitată, care se interesa de următorul tren spre Pitzburg, pentru că s-a dat jos din greşeală în gara oraşului nostru.

Şi pentru că ea întreba în limba germană pe impegatul gării ce trebuie să facă, m-am oferit eu să o ajut pentru că înţelegeam puţin limba germană, pe care o învăţasem în şcoală. Mi-a spus că merge la Pitzburg, la cumnatul ei, să îşi caute serviciu.

La întrebarea mea ce serviciu ar dori, a spus că este absolventă a şcolii de menaj, că este austriacă din Viena şi că o cheamă Ana. La insistenţele d-nei Gordon, am întrebat-o dacă nu vrea să se angajeze la noi la hotel şi ea a spus că numai după ce vorbeşte cu cumnatul ei la Pitzburg. Ne-am întors la hotel şi, după câteva zile, d-na Gordon a însoţit-o la Pitzburg, la cumnatul ei, care a fost de acord. Una din fetele patronului m-a plăcut tare mult şi devenisem prieteni buni. Dar, odată cu venirea Anei, gândurile şi sentimentele mele s-au schimbat, toată atenţia îndreptându-se către Ana.

Această situaţie a degenerat în mici scandaluri între cele două femei, care, cu timpul, s-au amplificat. Întrucât eu eram în divorţ cu soţia mea, m-am hotărât ca, după divorţ, să mă căsătoresc cu Ana. I-am spus că ştiu un băiat care ar fi potrivit pentru ea şi că, dacă vrea, să îmi spună. După 2 zile a venit şi mi-a spus că este de acord să vorbească cu el. I-am spus că chiar cu el vorbeşte. A rămas plăcut surprinsă şi, apoi, ne-am făcut planuri pentru viitor.

Pe cont propriu

După alte câteva luni, pentru că trecuse perioada de doi ani şi jumătate pentru care mă învoisem cu rudele mele să stau în America, am anunţat patronul că vreau să mă întorc în ţară, că părinţii mei sunt bătrâni şi au nevoie de ajutorul meu. Patronul m-a rugat mult să mai rămân măcar un an, că poate se mărită una din fete şi vor avea şi ei un sprijin la bătrâneţe. Fata patronului i-a cerut însă tatălui său să o concedieze pe Ana, fapt care m-a determinat definitiv să plec şi să îmi găsesc altă situaţie. Întâmplător, am aflat de un ardelean care dorea să plece acasă şi să îşi vândă casa de oaspeţi – „bording haus“-ul pe care îl avea.

Era o casă cu un etaj, care putea adăposti 40 de persoane cu casă şi masă. Şi, pentru că eram cunoscut printre românii din oraş, s-a dus vestea că Florescu cu nemţoaica lui au cumpărat casa de oaspeţi. Şi când am ajuns la noua noastră casă, am fost surprins să văd 27 de persoane care aşteptau cu geamantanele la uşă ca să se instaleze. A doua zi, la 5 dimineaţa, au venit primii furnizori: măcelari, brutari, negustori etc. La ora 6 şi jumătate, hrana era pregătită şi oamenii au putut să plece la lucru. Camerele erau cu două, trei şi cu patru paturi. Am mai angajat încă două femei, ca să o ajute pe soţia mea la pregătitul meselor, mai ales că au mai venit încă zece persoane, pentru că se dusese vestea că la noi se mănâncă bine şi este foarte curat. Fiecare plătea 11 dolari pe lună pentru casă, masă şi spălatul rufelor. Eu mă ocupam cu aranjatul camerelor, cu spălatul rufelor cu maşina şi cu unele aprovizionări.

Revin conflictele

După o perioadă relativ bună din punct de vedere material, m-am hotărât să mă întorc în ţară, pentru că depăşisem deja cu o jumătate de an înţelegerea făcută cu părinţii mei. Deci la 1 aprilie 1906, am vândut pensiunea noastră unui român şi, împreună cu Ana, am plecat în ţară, convins fiind că soţia mea va şti cum să se poarte cu mătuşa mea, ca să fie bună înţelegere în familie. Dar această fericire nu a durat decât un an, pentru că mătuşa a început iar să se poarte urât cu noi. Şi, pentru că soţia mea nu ştia încă româneşte, mi-a reproşat că i-am adus în casă naţie străină, ca să nu mai priceapă ei ce vorbim.

M-am hotărât să fac într-un fel să îi conving să mă lase să plec din nou în America şi apoi să rămân acolo pentru totdeauna, renunţând la averea pe care ei mi-o lăsaseră. Şi, după o discuţie aprinsă pe acest subiect, le-am spus că eu nu pot să o alung pe femeia cu care am venit în ţară, că ar fi mare ruşine în comună şi Dumnezeu m-ar pedepsi. Dar dacă mă învoiesc să plec din nou cu ea în America, am să fac în aşa fel încât să o las acolo singură, de unde am luat-o, şi eu să mă întorc la ei ca să trăim împreună. Acest mic subterfugiu a prins şi s-au lăsat convinşi să plec pentru încă doi ani, obligându-mă să le trimit în continuare bani pentru munca pământului.

A doua călătorie în America: figura lui Al Capone

Am obţinut paşapoartele necesare şi iată-mă din nou în drum spre America. Aici aveam trei fraţi care emigraseră între timp şi se stabiliseră în oraşul Chester, în statul West Virginia, şi, deci, ne-am dus direct la ei. Toţi trei locuiau la o pensiune a unui ardelean care tocmai se pregătea să plece acasă şi aştepta cumpărători. Am cumpărat imediat pensiunea cu locatari în ea, mare parte fiind români. Casa se numea Stone Haus (n. r. Stone House), pentru că era construită din piatră şi avea şi loc de cultivat legume. În acest oraş am stat un an, timp în care s-au întâmplat multe evenimente. În zonă erau organizate bande de tâlhari care furau copii de la cei avuţi şi le cereau bani pentru răscumpărare. Dacă familia anunţa poliţia sau erau prinşi, copilul era sacrificat.

Tot în această perioadă, a înflorit contrabanda cu băuturi alcoolice care erau interzise. Boss-ul în această afacere era Al Capone, din statul West Virginia. Am asistat la o scenă interesantă, la un proces în care era judecat un contrabandist. Acesta i-a spus judecătorului că nu va dispărea niciodată contrabanda cu băuturi şi, ca să demonstreze aceasta, a luat bastonul său, apoi a deşurubat un capac, a scos două păhărele de inox şi le-a umplut cu alcool din interiorul bastonului. A fost mare haz, dar tot a fost condamnat. O altă asociaţie era denumită „black hand“ (n. r. în traducere, mâna neagră), condusă de italieni, care omorau concetăţeni de-ai lor ce făcuseră averi mari în America. Una din crime s-a întâmplat chiar la casa noastră. Un italian urmărit a închiriat o cameră la noi şi, după două săptămâni, au venit trei italieni care au organizat o tombolă cu un patefon.

Am luat şi eu un bilet, dar de fapt ei veniseră să îl omoare pe italian, ceea ce s-a şi întâmplat pe terasa camerei. Au urmat anchete şi urmăriri şi numai unul din ei a fost prins. Italianul fusese înştiinţat să depună o sumă mare de bani şi, pentru că nu s-a conformat, a fost ucis.

Tragedii în familie

Viaţa în acest oraş era plăcută, pentru că locatarii de la noi erau tineri. Duminica ne adunam toţi în pădurea din apropiere şi ne distram făcând instrucţie ca la armată. Eu eram comandantul şi le ordonam să se caţere în copaci, să alerge prin pădure până la ora mesei, când aveam o foame de lup.

Gândul nostru, al românilor de aici, era să ajungem în oraşul South Scharown, unde locuisem la venirea pentru prima oară în America şi unde erau mai mulţi români ca în oraşul Chester. Împreună cu soţia, cu fraţii mei şi cu alţi şase români, am plecat către acest oraş, după ce am vândut casa de oaspeţi cu tot echipamentul său. Cum am ajuns in South Scharown, am închiriat o casă, am cumpărat mobilier pentru 38 de oameni şi ne-am pus pe treabă. Casa s-a ocupat imediat, pentru că eram cunoscut pe acele meleaguri. Şi, pentru că afacerile mergeau bine, am stat aici trei ani şi jumătate, deci am depăşit durata covenită cu părinţii mei adoptivi. Bineînţeles că în această perioadă le-am trimis regulat bani şi scrisori, fără să pomenesc dacă mai sunt sau nu cu soţia. În aceşti trei ani şi jumătate, am avut trei copii, care însă au murit la vârste fragede de numai câteva luni.

Doctorul ne-a spus că principala cauză a acestor decese timpurii a fost că soţia mea muncea foarte mult, deşi avea ajutoare, era stresată de grijile hotelului nostru şi avea o fire foarte nervoasă. La mormântul copiilor noştri am ridicat un monument din marmoră, cu o cruce deasupra, cu numele lor, data naşterii şi a decesului, numele părinţilor şi denumirea patriei părinţilor. Din cei trei fraţi care erau cu mine am pierdut doi, pe Vasile şi pe Savu. Ei au făcut parte dintr-un grup de spărgători de grevă, denumit „strike-breaker“, format din peste o mie de muncitori care erau foarte bine plătiţi, ceea ce îi făcea să nu se mai gândească la riscurile care îi aşteaptau. Aceşti muncitori erau introduşi în fabrică noaptea, cu trenuri blindate, pentru că muncitorii fabricii făceau de pază împrejurul uzinei în nişte corturi ridicate de ei. Muncitorii care erau în grevă au otrăvit apa din conducta din care se alimenta fabrica şi au murit peste 400 de spărgători de grevă, printre care erau şi fraţii mei.

Revenirea în ţară

În ţară, situaţia nu era bună, pentru că unchiul meu murise în 1909, iar mătuşa îmi tot scria că a rămas singură şi că doreşte tare mult să mă întorc. I-am scris că sunt tot cu soţia Ana, pe care o ştia şi cu care am să mă întorc. O rugam să-mi scrie dacă este de acord cu situaţia mea, ca să ştiu ce să fac. A fost de acord, pentru că ea este bătrână, iar eu cum mi-am aşternut aşa voi dormi. Toate lucrurile din pensiunea noastră – mobilier, lenjerie, veselă etc. – le-am vândut fratelui meu Zaharia, care se căsătorise cu o ardeleancă şi, la 1 aprilie 1910, am plecat spre ţară. Soţia era însărcinată cu al patrulea copil, Sofia, care s-a născut în ţară în septembrie şi care a fost singurul nostru copil care a supravieţuit.

Asta este povestea călătoriilor mele în America, de unde m-am întors cu o bună stare materială şi cu o familie cu care am trăit ani mulţi fericiţi.

 

Odată cu venirea Anei, gândurile mele s-au schimbat, toată atenţia îndreptându-se către ea.

Scurt portret al unui scrib

Constantin Cazacu (foto) a dat întâmplător peste jurnalele bunicului său. Le-a citit şi apoi a căzut pe gânduri. Se gândea el: „O fi cineva interesat să citească aşa ceva?“. Şi căzut pe gânduri a rămas câţiva ani buni, când, încurajat de mai mulţi cititori ocazionali, a decis să-l culeagă şi să încerce să-l publice undeva. Din când în când, Cazacu îl reciteşte, cu faţa spre fereastra uriaşă a apartamentului său, din Piaţa Aviatorilor. Şi zâmbeşte.

Constantin Cazacu a fost inginer, la viaţa lui. Construia cazane de abur. A avut o viaţă „aşa şi aşa“, dar finalul pare liniştit. Cumnatul său este un prosper om de afaceri din Anglia, „singurul român făcut Sir“, insistă Cazacu, arătându-ne câteva fotografii drept dovadă. El le-a dat banii să-şi cumpere minunăţia asta de apartament. „E frumos, dar prea gol“, zâmbeşte amar proprietarul, rămas singur după moartea soţiei, fost regizor de animaţie. Acum, îşi petrece timpul printre amintiri. Vizuale, vacanţele sale la ţară, pe moşia bunicului, figura acestuia luminoasă şi felul lui de a fi cald. Şi amintiri ce se compun din cuvinte: hârtii, jurnale, amintiri scrijelite pe hârtie.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

Imagini din aceeasi galerie
Distribuie imaginea
citeste totul despre: