Europa şi Bănel Nicoliţă

România şi-a băgat în cap că e un popor ales. Că trebuie să trăiască ca germanul ori francezul, deşi stă mai mereu pe tuşă.

Bănel Nicoliţă îmi este cel mai drag român. Săptămâna trecută, în vestiarul lui Saint-Étienne, o echipă întreagă, formată din oameni de pe toate continentele, îi striga numele. Cum a ajuns Bănel acolo, în inima Europei?

Cei mai mulţi dintre noi pleacă în viaţă de la zero. Bănel a plecat de la minus. Dintr-o familie de rromi, fără tată, din mizerie. A făcut fiecare pas. Nu a aşteptat de la nimeni ajutor. Nu a avut părinţi bogaţi care să îi plătească maşini, şcoli şi să îi asigure un post călduţ. Nu a primit nimic gratuit de la nimeni. Avea doar propriile picioare, mâini şi un dram de talent. Bănel nu s-a născut cu stea în frunte, cu talent nativ. A alergat! Mai întâi, pe maidanele din Făurei, printre porci şi gunoaie. Mai apoi, pe terenurile desfundate din Brăila. A ajuns la Steaua. Acolo a alergat cât un sat întreg într-o viaţă. Nu şi-a făcut tatuaje, nu a umblat după piţipoance, nu a rupt cluburile. În timp ce generaţia lui Mutu rupea mesele prin baruri, Bănel alerga.

A devenit omul de care râde o ţară întreagă. L-am făcut personaj de glume proaste. Patronul l-a umilit. Publicul de pe stadioane l-a umilit cu banane şi înjurături de giboni scăpaţi din cuşti. Bănel a tăcut şi a alergat. Şi a lăsat o ţară întreagă în urmă. Aşa a ajuns la Saint-Étienne. Acolo unde face ceea ce ştie mai bine. Aleargă. Unde? După viaţa lui. După visele lui. Pe drumul lui. Pentru ce? La început, pentru o casă de cărămidă pe care i-a dăruit-o mamei lui. Mai apoi, pentru fraţii lui pe care i-a îmbrăcat. La urmă, pentru el.

România a plecat la fel ca Bănel. De la minus. Mult minus. Cum altfel după jumătate de secol de sălbăticie comunistă. Însă nu a alergat niciodată. Şi-a băgat în cap că e un popor ales. Că i se cuvine totul. Că trebuie să trăiască ca germanul, francezul ori spaniolul, deşi stă mai mereu pe tuşă. Din când în când, din întâmplare, a mai marcat un gol. Şi atunci nimeni nu i-a ajuns la nas. A prins şi un transfer nesperat în marea echipă a Europei. La primul hop, însă, a ajuns să scuipe. Să prevestească moarte. Cade euro, se prăbuşeşte Uniunea! Se burzuluieşte şi dă ochii peste cap când alţi giboni fac glume despre ea. Cu ţigani, cu cerşetori. Şi îşi ocupă tot timpul comentând pe această temă.

Dacă am reuşi pentru câteva secunde să uităm de pretenţia noastră de popor ales, de impresiile că în pieptul fiecăruia bate inima unui Eminescu şi că pe capetele fiecăruia purtăm căciula unui Mihai Viteazul, am putea înţelege. Dacă am reuşi pentru câteva secunde să ne privim în oglindă şi să ne vedem exact aşa cum suntem, am pricepe care ne e locul şi ce trebuie să facem ca să fim cu o treaptă mai sus. Şi am începe să alergăm.

Ramona Ursu este redactor-şef adjunct ediţii locale ''Adevărul"