Eu stau

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Vlad Dumitrescu
FOTO Vlad Dumitrescu

Cei mai buni oameni pe care îi ştiu sunt aici sau de aici. Oamenii care m-au făcut cel mai mult să râd isteric, să mă miorlăi, să îi iubesc, să vreau să fiu ca ei, să vreau să îi protejez, sa îi alint, să îi ajut tot aici sunt. Cele mai bune, cele mai triste, cele mai proaste, cele mai stânjenitoare, cele mai fericite momente le-am trăit aici.

Am fost făcut în toate felurile, de la ţigan la român model (premiant pentru inimă de român), de la bou la genial. Bou, rom (ţigan e peiorativ) şi român am rămas.

M-am înfuriat cel mai tare aici. Mi-a fost cel mai dor aici sau de aici. 

Nu m-am simţit nicicând indiferent acasă. Am stat lipit de televizor cu inima în gât la o mulţime de meciuri jucate de cei care ne reprezentau. Am ţopăit de fericire la meciurile diferitelor naţionale ale României şi, mai nou, la cele ale Simonei, am plâns de furie la prima mineriadă şi am vrut, disperat, să plec şi să uit de locul ăsta. M-am întors de dor.

Sunt îngrozitor de multe lucruri care mă fac să iubesc România.

Mama, mică, afurisită, generoasă, un ghem de energie care pare tot timpul gata să explodeze în zeiţa curăţeniei absolute, rudele mele fabuloase care îmi fac copilăria să pară un mic basm, amintirile oamenilor şi ale locurilor în care am fost îndrăgostit sau foarte trist.

O cină cu domnul Pleşu şi poveştile sale fabuloase, anul în care am muncit la limita extenuării cu Dacian, Vlad, Simona, Chiru, Cristi, Alina, Tudor, Alin, Cătălin, câteva zile şi nopţi la Susai şi în Deltă cu un grup de oameni de care mă simt legat pe viaţă sunt o parte importantă din eul meu, pe care am de gând să îl bag în faţă la nea Petre.

Mârlăniile mele pe care aş vrea tare, tare mult să nu le fi făcut, oamenii pe care i-am rănit sau dezamăgit cel mai tare, momentele cele mai dure de introspecţie critică, atacurile cele mai violente (unele meritate) au fost tot aici.

Furatul de cireşe şi, apoi, ca adult, lăzile de cireşe cumpărate, marea, cocoţatul pe munţi, meciurile de fotbal în care am reuşit să le dau la gioale lui Didi, Belo, Vlădoiu, Piţurcă, Ştefan, Ganea (era să mi-o iau de la Ganea), meciul de baschet în ghetou cu cea mai bună jucătoare şi cu unul dintre cei mai buni jucători de baschet de la noi sunt amintiri fără de care aş fi diferit.

Cel mai fain ungur şi cea mai faină unguroaică pe care îi ştiu sunt tot români. Italianul cel mai bun (să trăieşti, broscare!), cehoaica cea mai mişto au devenit şi ei români.

Fiul meu e o megacorcitură care ar putea să fie cetăţean american sau canadian, dar nu are niciun chef să fie altceva decât român.

Aş vrea ca ideile mele să fie întotdeauna bune sau foarte bune. Nu prea îmi iese, dar mă strădui. 

Mă simt foarte bine fiind român. Şi rom. Dar român. 

Am chef să continuu să mă simt aşa o mulţime de ani de acum încolo. Nu vreau să plec.

Cred că suntem conduşi de o gaşcă, în majoritatea ei, toxică pentru România. Nu cred că suntem blestemaţi, dar sunt convins că pentru ca lucrurile să se îmbunătăţească trebuie ca noi toţi să facem câte ceva pentru ca România să devină un pic mai bună.

Domnul Dragnea, domnul Tăriceanu, o mare parte a politicienilor noştri şi o bună parte a şefilor de instituţii ale statului ar putea rapid să facă România mai bună. 

Demisionând. 

Cum nu cred că o vor face de bună voie, eu o să continuu să încerc să îi ajut.

oameni FOTO Vlad Dumitrescu

FOTO Vlad Dumitrescu

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite