Cine ştie câte alte sute de victime s-au înregistrat în ultimul an, din iulie 2013 în iulie 2014? În mod sigur, numărul lor a crescut. Eu am auzit, în ultimele 2 luni, de 6-7 astfel de escrocherii (unele reuşite) printre cei pe care-i cunosc.

Această escrocherie constă, pe scurt, în apelarea telefonică a unei persoane (de regulă, în vârstă), căreia i se solicită sume de bani (5-6.000 lei, mai mult sau mai puţin), sub pretextul că fiul/fiica ei sau altă rudă apropiată au comis un accident rutier şi e nevoie de bani pentru doctori sau pentru victimele accidentului.

Consecinţele reale ale unei astfel de escrocherii sunt similare unei tentative de omor. Şi nu una oarecare, ci săvârşită prin mijloace josnice. De ce? Pentru că bătrânii, repet, victime majoritare ale acestei escrocherii (oare, întâmplător?) sunt puşi de escroci să-şi dea ultimele economii (adică, banii de înmormântare) pentru a-i salva pe cei apropiaţi lor. Că aşa sunt bătrânii. Proşti, îşi iubesc copiii şi ar face orice ca să-i ajute.

Dar, nu e vorba de pierderea banilor. Şocul emoţional produs prin escrocherie acţionează ca o ghioagă în capul şi în inima victimelor. Dacă nu mor pe loc din cauza şocului, în mod sigur viaţa le e scurtată. Printr-un telefon.

De regulă, escrocii speculează lăcomia victimelor, întotdeauna doritoare de chilipiruri. De data asta, escrocii speculează iubirea şi devotamentul părinţilor pentru copiii lor. Iar asta e josnic. Chiar şi pentru un escroc.

Ce face poliţia? Ce poate, desigur. Ceva în genul adunatului de pe câmp, de unul singur, a 100 de iepuri într-un ţarc. Bagi vreo 3 în ţarc, iar restul scapă.

Există, însă, unele întrebări legate de modul de operare în cazul acestor escrocherii:

Cum se face că majoritatea victimelor sunt oameni în vârstă? Din relatările de presă rezultă că sunt vizaţi, de regulă, cei de peste 70-80 de ani. Sau cam pe-acolo. Este greu de crezut că escrocii formează numere de telefon la întâmplare şi că, tot din întâmplare, dau peste oameni în vârstă.

Mai degrabă, modul în care sunt selectate victimele conduce la ideea folosirii unor informaţii exacte cu privire la acestea: în primul rând, vârsta abonatului, apoi numarul de telefon şi adresa. Cum poţi afla vârsta, foarte uşor? Din codul numeric personal, din vestitul CNP. Unde găseşti la un loc adresa, numărul de telefon şi CNP-ul? În bazele de date ale firmelor cu tot felul de abonaţi/clienţi.

Cât de securizate sunt aceste baze de date? A verificat cineva lucrul asta? S-or vinde cumva baze de date cu caracter personal pe internet? S-ar putea ca unii angajaţi sau foşti angajaţi ai firmelor care jonglează cu date personale să facă afaceri cu baze de date? S-ar putea ca unele baze de date să intre şi pe mâinile unor escroci?

Sunt nişte întrebari la care ar trebui să răspundă autorităţile statului de drept. Că de-aia sunt autorităţi, iar nu ONG-uri.

Există în statul nostru de drept un organism de stat de drept, care se numeşte Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal. Pe scurt, ANSPDCP. Care veghează la respectarea Legii nr. 677/2001 privind protecţia datelor cu caracter personal.

Ar putea ANSPDCP-ul să răspundă la întrebările de mai sus? Mai ales în legătură cu securitatea bazelor de date cu caracter personal.

Până una-alta, văd că ANSPDCP-ul a reuşit, anul trecut, să identifice şi să amendeze cu 5.000 lei un „peşte mare” din oceanul atentatorilor la datele personale: Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti[2]. Exact. Parchetul, ăla care prinde hoţi, a fost amendat cu 5.000 de lei pentru încălcarea Legii nr. 677/2001 privind protecţia datelor personale. Tare! Aşa e în statul de drept. Autorităţile publice n-au tată, n-au mamă. Frumos exemplu… Nu că sancţiunea n-ar fi meritată.

Impresia artistică, de „fără mamă, fără tată”, e chiar spectaculoasă. Bine, involuntar, apare şi un mic efect de tip Stan şi Bran, de autorităţi care se dau cap în cap. Dar, pe lângă impresie, avem şi siguranţa că ANSPDCP veghează cu adevărat la securitatea datelor cu caracter personal, veghează ca bazele de date să nu ajungă în mâinile escrocilor? Sau de asta trebuie să se ocupe parchetul? După ce plăteşte amenda…

Cu alte cuvinte, statul se amendează cu o mână şi plăteşte amenda cu altă mână, în timp ce escrocii zburdă pe câmpiile cu date personale. De unde, din când în când, sună acasă. Desigur, nu la ei…

Unele ONG-uri au mai încercat să mişte câte ceva în legătură cu protecţia datelor personale şi să mai reducă din efectele sindromului „CNP-ul pe toate gardurile”. Dar, ONG-urile nu pot decât să propună, să argumenteze. Decizia aparţine autorităţilor statului de drept. În final, parlamentarilor. Pe care-i ştiţi. Cum arată şi ce fac.

text de Dan Mihai – avocat 

Dan Mihai este jurist, cu 34 de ani vechime, din care 20 ca avocat. Este membru al APADOR-CH din 2001. Domeniile de expertiză: legislaţie penală, transparenţă decizională, acces la informaţiile de interes public, libertate de exprimare.