Epidemia de coronavirus din ultimele două luni vs. carnagiul de pe şoselele româneşti din ultimii 30 de ani

Scriam, nu demult, că România este o ţară campioană la un clasament sumbru: numărul victimelor accidentelor rutiere din Uniunea Europeană.

În anul 2018, România s-a aflat pe primul loc în Uniunea Europeană, în privinţa numărului de morţi rezultaţi în urma accidentelor rutiere, cu 2000 de oameni care au decedat pe şoselele româneşti. Cel mai negru an de după Revoluţie a fost 2008, cu peste 3000 de oameni care şi-au pierdut viaţa pe şoselele româneşti. Asta înseamnă o medie de 250 de oameni pe lună, sau 8 oameni pe zi care au murit pe şoselele noastre în 2008 (informaţii mai detaliate aici). Media ultimelor 30 de ani se situează, probabil, undeva spre 2500 de oameni care mor, anual, pe şoselele româneşti. Asta înseamnă aproape 7 oameni morţi zilnic, pentru ultimele 3 decenii.

Aşadar, 7 oameni mor, în fiecare zi, pe şoselele româneşti. Şi asta nu de o lună sau două sau trei. Ci de aproape 30 de ani.

Câţi oameni mor acum, în fiecare zi, în urma epidemiei de coronavirus? Au trecut mai mult de două luni şi jumătate de la primul caz confirmat de coronavirus (pe data de 26 februarie) şi s-au înregistrat, până acum (la ora la care scriu acest text) 1000 de decese pe teritoriul României. Nu voi contesta acest număr – chiar dacă Ministrul Sănătăţii, Nelu Tătaru, a afirmat vinerea trecută că el ar putea să fie exagerat: şi că în România au fost raportate ca morţi „din cauza coronavirusului” toate persoanele infectate cu noul coronavirus, care ar fi putut muri şi din alte cauze (asta la indicaţiile OMS; link aici către site-ul B1TV). În plus, am văzut cum medici renumiţi, precum doctorul Pasquale Mario Bacchus, au arătat că „cifra actuală a deceselor înregistrate poate fi eronată,”, în baza unor decese clasificate anterior din alte cauze (link către Mediafax). Dar voi lua acest număr ca atare – aproape 12 morţi pe zi, din cauza coronavirusului, în ultimele două luni şi jumătate. Televiziunile, ziarele şi platformele online insistă, în fiecare zi, asupra acestui număr. El ne este amintit şi întors pe toate feţele de toţi influencerii, jurnaliştii, formatorii de opinie. Senzaţia este că acest număr reprezintă unul apocaliptic, şi că este justificat ca, în numele acestor 12 oameni (în medie) care mor în fiecare zi din cauza epidemiei, să închidem întreaga ţară, să perturbăm activitatea învăţământului public şi a tuturor sectoarelor economice şi să riscăm, poate, câteva milioane de şomeri şi o criză economică fără precedent, în toamnă. 

Cred că fiecare om care moare reprezintă o tragedie. Însă nu pot să mă întreb: de ce societatea noastră acceptă, cu seninătate, ca 7 oameni să moară zi pe şoselele noastre (sau pe cei 8 oameni care au murit, zi de zi, pe şosele în anul 2008, ori mai bine de 10 zilnic la începutul anilor 2000)? De ce nici un influencer, jurnalist sau formator de opinie nu îşi aminteşte, niciodată, de cei 7 oameni care mor zilnic – repet, zilnic – de trei decenii, în mod neîntrerupt, în acest carnagiu ruşinos? Şi de ce pe de altă parte toţi influencerii comentează, acum, pe tonuri de multe ori isteric-apocaliptice, cei 12 morţi pe zi din cauza epidemiei de coronavirus, din ultimele două luni ale anului 2020? 

Mi s-ar putea răspunde: deoarece această epidemie este provocată de un virus nou, pentru care nu există tratament sau vaccin. Dar atunci voi întreba: oare pentru „virusul” carnagiului rutier există vreun tratament sau vaccin? Sau măcar – a cerut oare cineva vreodată vreun „tratament” sau „vaccin” pentru acest carnagiu?

Mi s-ar mai putea răspunde: dar tu vorbeşti aici de doar 7 morţi / zi pe şoselele româneşti (8 morţi / zi, în 2008, 10 morţi / zi în 2000), în vreme ce, pe lângă cei 12 morţi / zi din cauza noului coronavirus, suferă alte câteva sute de oameni care sunt infectaţi cu virusul. Însă voi răspunde şi eu: pe lângă cei 7 morţi / zi de pe şosele, alte zeci şi sute de oameni sunt răniţi, în fiecare zi, în accidente rutiere. Iar la asta ar trebui să îi adăugăm şi pe cei ale căror vieţi sunt distruse, pe femeile rămase văduve, pe copiii rămaşi fără mamă, tată sau fără ambii părinţi în urma acestui carnagiu.

În sfârşit, mi s-ar mai putea răspunde că această epidemie ne afectează pe toţi – şi toţi i-am putea cădea victimă; în vreme ce carnagiul de pe şosele nu ne afectează pe toţi – şi nu toţi i-am putea cădea victimă. În fapt, gradul de risc (dacă vorbim de mortalitate) este foarte diferit, pentru această epidemie, de la o grupă de vârstă la alta, şi majoritatea covârşitoare a persoanelor care au murit aveau o vârstă înaintată şi/sau prezentau comorbidităţi (sufereau de alte boli; o serie de statistici găsiţi aici). În privinţa carnagiului de pe şosele, oricine merge cu maşina, autocarul sau maxi-taxiul îi poate cădea victimă. În fapt, conform profesorului John Ioannidis de la Stanford University, riscul de a muri de noul coronavirus pentru o persoană sub 65 de ani (în Statele Unite) este echivalent cu riscul de a muri într-un accident de maşină pentru o persoană care conduce între 15 şi 667 de kilometri la şi dinspre serviciu, în fiecare zi (studiul îl puteţi citi aici). Dacă ţinem cont de situaţia de pe şoselele româneşti, riscul de a muri într-un accident rutier pentru cei sub 65 de ani este probabil mult mai mare decât riscul de a muri de coronavirus. Dacă luăm măsuri ca să îi protejăm pe oameni de noul coronavirus, de ce nu am lua măsuri (poate similare?) pentru a-i proteja pe oameni de riscul accidentelor rutiere?

Eu unul cred – şi am mai spus-o, şi nu o dată – că pentru acest carnagiu există un „vaccin” mai simplu decât construirea unor autostrăzi sau lucrări de infrastructură costisitoare, care se realizează într-un timp îndelungat – deşi, fără îndoială, şi autostrăzile ar fi de ajutor ca metodă de prevenţie, în acest caz. Vaccinul, pentru cei care nu îşi amintesc, este o metodă de prevenţie – şi nu de tratare. În acest caz, „vaccinul” ar fi reprezentat de limitarea vitezei maxime a tuturor maşinilor vândute în România la 120 km la oră. Viteză suficientă pentru deplasarea decentă pe oricare dintre şoselele ţării. Şi de construirea unor pereţi despărţitori între sensurile de mers, în special pe drumurile naţionale şi europene unde există o singură bandă pe sens. Măsuri simple, care ar putea să prevină accidente precum cel în care a fost implicat Mario Iorgulescu, fiul lui Gino Iorgulescu (care se deplasa se pare cu o viteză de aproape 200 de kilometri la oră) sau precum cel în care un tir a intrat de pe contrasens într-un microbuz în care se aflau 16 femei care mergeau la muncă, omorând zece femei şi rănind grav şapte. Ambele accidente sunt de la finalul anului trecut şi sunt încă proaspete în memoria colectivă; însă astfel de exemple sunt, din păcate, extrem de numeroase.

De fiecare dată când am propus un astfel de „vaccin”, mi s-a răspuns că, de exemplu, măsura limitării electronice a vitezei „încalcă libertatea de a alegere a oamenilor” şi că este „o măsură iliberală”. În fapt, poate că această măsură ar veni în conflict cu interesele lobby-ului auto, care nu ar mai putea să vândă câteva mii de bolizi pe an băieţeilor de bani gata; băieţei care „iau la bord” un cocktail de heroină, vodcă şi alte câteva droguri, şi apoi intră cu 200 de km la oră în Loganul condus de un nevinovat şi care circulă regulamentar pe contrasens. 

Oricum ar sta lucrurile, suntem dispuşi să sacrificăm câte 7, 8 sau 10 oameni pe zi, timp de decenii întregi, în numele „libertăţii de a alege” nepăsarea şi riscul inutil, fără rost. Dar ne repezim în accelaşi timp să acceptăm fără să clipim măsuri criticate de mulţi ca fiind exagerate sau chiar inutile (a se vedea acest punct de vedere de pe Forbes.ro), măsuri care perturbă educaţia şi economia şi pun chiar în pericol viaţa unor potenţiale victime colaterale (persoane care, de pildă, nu au acces la tratamente vitale, din cauza epidemiei de Covid) invocând cei 12 oameni care au murit în fiecare zi în ultimele două luni. Încă o dată, fiecare viaţă pierdută este o tragedie. Dar când câte 7 oameni mor pe şosele timp de aproape 30 de ani în fiecare zi şi cineva cere un „vaccin”, influencerii noştri ingoră în mod deliberat carnagiul; acei 7 oameni care mor zilnic nu le provoacă nici o tresărire; iar cel care care cere „vaccinul” este acuzat promt de gândire „iliberală”. Însă când 12 oameni mor în fiecare zi timp de două luni din cauza noului coronavirus, societatea reacţionează cu nişte măsuri de lockdown foarte dure, iar dacă cineva cere să ne gândim şi la victimele colaterale care suferă din cauza unor măsuri poate prea aspre sau îndelungate, aceiaşi influenceri strigă imediat: „ce idei criminale”; „tu nu vezi că mor oameni???”

Poate mă ajută cineva să pricep – de ce aceptăm cu aşa uşurinţă ca 7 sau 8 oameni să moară în România, timp de aproape 30 de ani, zi de zi, pentru ceva care ar fi uşor de prevenit, măcar parţial, cu un „vaccin” foarte simplu? Şi refuzăm, în acelaşi timp, cu obstinaţie acest „vaccin”, în numele unei „libertăţi” greşit înţelese, pentru că nu se justifică prin niciun rost plauzibil? Şi de ce această situaţie, în care refuzăm inclusiv „vaccinul”, ni se pare banală şi uşor de acceptat? Pe de altă parte, de ce când 12 oameni mor în fiecare zi timp de două sau trei luni suntem dispuşi să acceptăm cu ochii închişi nişte măsuri criticate de unii drept cvasitotalitare? Şi să declanşăm o adevărată psihoză colectivă? Riscând, din cauza asta, multe alte victime colaterale – în plan uman, dar şi în plan economic? 

De ce societatea acceptă cu aşa mare seninătate un preţ (câte 7 oameni care mor zilnic timp de aproape 30 ani la rând pe şosele), nefiind practic dispusă să sacrifice aproape nimic pentru scăderea lui? Şi de ce se arată apoi brusc dispusă să sacrifice totul pentru a micşora celălalt preţ, care în absolut e mult mai mic decât primul (12 oameni care mor zilnic din cauza covid-19, dar nu mai mult de 3 luni)? Şi nu ar fi timpul să ne trezim şi să privim, măcar acum, cu alţi ochi carnagiul  de pe şoselele româneşti?

P.S.: Iar dacă vorbim de victimele colaterale ale măsurilor de lockdown, să ţinem cont şi de acest articol din LeFigaro. Care arată, citând UNICEF, că 6000 de copii ar putea să moară în toată lumea în fiecare zi, timp de şase luni, moartea lor fiind provocată în mod indirect de măsurile restrictive (adesea excesive) pentru prevenirea epidemiei de coronavirus; ar fi afectaţi în special copiii din ţările sărace. În România, 51% dintre copii sunt expuşi la riscul de sărăcie, conform Eurostat.