Ni se pare foarte normal ca mama să care „drob de sare în spinare“ pentru noi, puii nesăţioşi. Ni se pare normal ca mama să ne hrănească, să ne înveţe, să ne ţină cald, să ne menţină curaţi, să ne ajute când dăm de greu, să ne împingă de la spate, să ne prindă în braţe când cădem, să ne clădească pic cu pic, cărămidă cu cărămidă, în oamenii adulţi care să stea bine înfipţi pe propriile picioare. Ni se pare normal să cheltuim din rezervele mamei, rezervor de dragoste şi ajutor, rezervor de bani şi hrană sufletească. Rezervor la care credem că avem drept de acces nelimitat doar prin simplul drept al naşterii. Iar când suntem formaţi, împliniţi ca adulţi, ce facem? Ne îmbrăţişăm mamele, le sărutăm pe obraji, şi le lăsăm în urmă. Ne luăm zborul. 
 
Tragedia mamei este faptul că este menită să fie părăsită.
 
Pasărea îşi împinge puii să înveţe să zboare. Cu răbdare. Cu fermitate. Apoi cuibul rămâne gol. „Ia-ţi mireasă ziua bună". Ce cântec trist. Pentru ziua care se presupune ca fiind „cea mai fericită din viaţă unei fete" – nunta. Oare este cea mai fericită zi? Pentru cine? Nu pentru mama. Mamă rămâne întotdeauna în urmă. Nunta copilului, nuntă pruncului deventi adult acum îmi pare un spectacol înzorzonat al părăsirii mamei.
 
Mireasa pleacă în maşina încărcată de flori spre o viaţă nouă, iar mamă rămâne în urmă să strângă deranjul, să facă curat. Lacrimile din ochi trec neobservate. Încă mai are treabă de făcut. Toţi ne părăsim mamele. Şi mamele noastre şi-au părăsit mamele. O poveste nesfârşită. Doar că distanţele s-au schimbat. În trecut distanţele erau mai mici. Mama mea şi-a părăsit mama din Ardeal pentru a se mută la Bucureşti. Tata şi-a părăsit mama din Argeş tot pentru a îşi urmă dragostea şi a îşi clădi noua viaţă în oraşul lui Bucur. Mamele, deşi tot lăsate în urmă, erau la distanţe accesibile.
 
Dar noii pui au alte ambiţii. Distanţele sunt mult mai mari. Puii îşi fac valizele, îşi sărută mamele pe amândoi obrajii, şi dispar. Graniţele nu mai sunt bariere, fusurile orare devin realităţi şi nu jocuri ale copilăriei cu „în America e noapte". Iar mamele rămân în urmă, în uşă, cu oftatul în piept şi albumul de poze la capul patului. 
„În vaduri ape repezi curg 
Şi vuiet dau în cale,“
Viaţa îşi vede de rostul ei. Iar vinovăţia şi dorul nasc versuri de neuitat. 
 
„Pe malul apei se-mpletesc
Cărări ce duc la moară –
Acolo, mamă, te zăresc
Pe tine-ntr-o căscioară. " (Mama de George Coşbuc).
Căscioară sau palat, vilă sau apartament la bloc, cuibul tot gol rămâne. Mama tot părăsită. Toţi suntem vinovaţi de păcatul părăsirii mamei, păcat necesar şi obligatoriu. Aşa devenim cine suntem astăzi. Când cu valizele la uşă ne strângem în braţe mamele, atunci şi inimile noastre se îmbrăţişează. Poate pentru ultima dată într-o îmbrăţişare adevărată, strânsă, sinceră şi dureroasă. Din acea îmbrăţişare rămânem cu un pic de suferinţă în suflet care nu ne va părăsi niciodată.
 
Nu ne simţim niciodată iertaţi, deşi mamele ne iartă deja din tocul uşii. Suntem deja iertaţi când terminăm îmbrăţişarea scurtată de eternul „Hai că a venit liftul!".
 
Uşa liftului taie ca o ghilotină imaginea mamei din uşa întredeschisă, luminată din spate de o rază din bucătăria clătitelor copilăriei. 
 
Şi ne trăim viaţa, creştem şi luptăm, ne construim cuibul, trup şi suflet... Cuibul... Încet, încet ne vine şi nouă rândul...

„N-am mai trecut de mult prin sat şi-mi spune
Un om ce de pe-acasă a venit
Cum c-a-nflorit la noi mălinul
Şi c-ai albit, mămucă, ai albit.

Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnavă.
Eu nu ştiu cum să cred atâtea veşti,
Când din scrisori eu văd precum matale
Din zi în zi mereu întinereşti.“ (Mama de Nicolae Labiş)