Efectul de tunel. Aţi văzut gorila?

Un experiment celebru despre atenţia selectivă, realizat cu mai mulţi ani în urmă de doi psihologi americani (Christofer Chabris şi Daniel Simons), constă într-o scurtă înregistrare video în care două echipe de cîte trei tineri, una în cămăşi albe, iar cealaltă în cămăşi negre, îşi pasează o minge de baschet. Obiectivul declarat al experimentului este de a număra cît mai corect numărul de pase pe care membrii echipei în alb le execută.

E o păcăleală. După ce numeri cît poţi de atent pasele echipei în alb, afli că asta nu are nicio importanţă. Important era să vezi gorila care, în timp ce tu numărai pasele, a trecut printre jucători (mă rog, nu e o gorilă adevărată, ci un tînăr îmbrăcat în costum de gorilă). Cel puţin jumătate din cei care urmăresc filmul recunosc că nu au văzut gorila, ca şi cum ar fi fost invizibilă. Ceea ce arată că, de multe ori, credinţele şi convingerile noastre, bazate pe ceea ce am văzut cu ochii noştri, sunt greşite. Fenomenul a fost numit efect de tunel şi are numeroase aplicaţii în domeniul militar, în marketing, în educaţie şi, nu în ultimul rînd, în politică.

În urmă o lună şi jumătate, s-a întîmplat un accident teribil în Muntenegru, undeva în apropiere de capitala Podgorica. Un autocar cu turişti români, după ce a ieşit dintr-un tunel, a derapat şi s-a prăbuşit într-o prăpastie de vreo patruzeci de metri. Au murit cel puţin 18 persoane. Dar nu aici trebuie căutat efectul de tunel, ci mai încolo. S-a mai întîmplat că, în seara aceea, primul ministru al României, Victor Ponta, tocmai îşi programase să facă niţică mişcare şi juca baschet cu cîţiva amici, în Piaţa Constituţiei. Cu totul întîmplător, e vorba iarăşi de baschet. Totuşi, nu chiar întîmplător, căci, veţi vedea îndată, apare şi o „gorilă”, pe care prea puţini au văzut-o. La o oră şi jumătate după accident, deci pe la 19.30, premierul încă juca baschet. Sincer vorbind, nu cred că, dacă şi-ar fi întrerupt partida sau ar fi făcut altceva, ar fi rezolvat mare lucru. De altfel, el însuşi avea să declare că nu e “ca Ceauşescu, care din cinci în cinci minute era informat că plouă undeva. O ţară nu mai trebuie să funcţioneze ca pe vremea lui Ceauşescu sau în regimul Băsescu, când totul se decidea de către comandantul suprem care ştie tot, ci există şi ministere." Corect – şi ce finuţ i-a tras-o lui Băsescu! Numai că, în afacerea asta, nici Ministerul Afacerilor Externe nu a existat, decît cu o întîrziere bîlbîită preţ de cîteva ore, tot din motive sportive...

Aşa încît, a doua zi domnul Ponta a socotit de cuviinţă să afirme că a aflat despre accident abia la ora 22.55. Ca să ne convingă, ne-a oferit chiar listingul telefonului său mobil, dar nimeni nu s-a arătat curios să verifice (să presupunem că primul ministru are un singur telefon mobil etc.). Ministrul Apărării, domnul Mircea Duşa, a spus mai întîi că ştia de accident de la ora 21.30, apoi a dat-o la întors şi a avansat o altă oră, 22.40. Deh, mai încurcă omul orele. Dacă nu mă înşel, domnul Duşa este una şi aceeaşi persoană cu cea care, cîteva zile mai tîrziu, va afirma că armata va efectua zborul “cu trupurile neînsufleţite ale cadavrelor celor decedaţi”, iar cîteva săptămîni mai tîrziu presa va scrie, exagerînd evident, că domnul Duşa a văzut OZN-uri la graniţa României. Deci, omul e de înţeles, în situaţiile de stres spune lucruri trăsnite.

Nu-l vom credita nici pe preşedintele Băsescu, care a afirmat că ştia despre accident la mai puţin de 60 de minute de la producerea acestuia - o exagerare în sens invers, pentru a putea adăuga apoi: “Nu cred că premierul, care era în Piaţa Constituţiei, juca baschet, nu a fost informat şi el. Nu cred. Dar nu au realizat gravitatea incidentului...” Nici eu nu cred întotdeauna ce spune domnul Traian Băsescu. Hai s-o luăm şi niţel filosofic.

Ca simplu electorat, parcurgem un tunel de la un capăt la altul al ciclului electoral şi abia după ce punem votul în urnă, vedem gorila - mirîndu-ne cum de nu am văzut-o pînă atunci.

Toţi politicienii noştri se ocupă în primul rînd de asta: să ne ţină cît mai mult timp în efect de tunel, ca să vedem numai ce vor ei: autostrăzi pe mii de kilometri, locuri de muncă, creşterea salariilor, sau simple găleţi de plastic şi pungi cu făină sau cu zahăr. Ca simplu electorat, parcurgem un tunel de la un capăt la altul al ciclului electoral şi abia după ce punem votul în urnă, vedem gorila - mirîndu-ne cum de nu am văzut-o pînă atunci.

Dar în discuţia de faţă mă interesează cu totul altceva. Mă interesează de ce a doua zi, hodoronc-tronc, premierul Ponta a decis să declare ziua de miercuri, 26 iunie, zi de doliu naţional. Mi se pare că ziua aceea de doliu, strecurată printre pasele de baschet din Piaţa Constituţiei, seamănă cu o gorilă. Şi mi se pare că tocmai excesul de zel al premierului dovedeşte că se ştia cu musca pe căciulă. Să mă ierte rudele cadavrelor neînsufleţite ale celor decedaţi, dar oameni mor în fiecare zi, pe şosele, în tot felul de accidente, acasă sau la spital, şi nu există vreun criteriu care stabileşte de la ce număr de morţi în sus declari doliu naţional. În această privinţă, înclin să cred că mai degrabă calitatea celui sau a celor dispărut(i) contează, decît cantitatea.

Prin urmare, domnul Ponta, inversînd oarecum lucrurile faţă de experimentul celor doi psihologi americani, a băgat în faţă gorila, sub formă de doliu naţional, ca să nu mai vedem pasele de baschet din Piaţa Constituţiei. Şi într-adevăr, multă lume nu le-a mai văzut.