Efectul Matei

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Matei 25,29: „Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ceea ce are i se va lua”. Citesc în prezent Lebăda Neagră, de Nassim Nicolas Taleb (ediţia 2010). Ar trebui să citească această carte şi dl Isărescu, iar dl Vasilescu să ia aminte la citatul de mai sus.

Aţi auzit de aşa-numitul „efect Matei” (despre care vorbeşte şi N.N. Taleb; el spune că acest efect este denumit de sociologi „avantajul cumulativ”)? Nici eu nu auzisem de el pînă acum. De cînd e lumea, deci inclusiv pe vremea cînd s-a scris Evanghelia după Matei, cel bogat are şanse mai mari să devină şi mai bogat (banul€™ la ban trage, zice românul), iar cel celebru are şanse să fie şi mai celebru. Şi, de regulă, este şi mai bogat şi mai celebru, cumulînd printr-un adevărat efect gravitaţional bani şi faimă. Efectul se aplică şi oamenilor, şi corporaţiilor.

Oameni sau corporaţii care sunt bogaţi şi celebri atrag bogăţie şi celebritate că nişte găuri negre socio-economice. Uitaţi-vă la băncile din România. Uitaţi-vă la supermarketurile sau la mall-urile din România. Afacerile, energia, atenţia, banii, politica sunt atrase ineluctabil în aceste găuri negre. Şi ciudat este că acest efect este prezent în limbaj (euro-asiatico-afro-americano engleză devine pe zi ce trece o lingua franca, pe care, vrînd-nevrînd, cu sau folosirea braţelor şi a sprincenelor, o vorbim toţi), în economie (a se vedea polarizarea afacerilor în jurul mall-urilor, a litoralului, a centrului istoric al Bucureştiului, a reclamelor la bănci, farmacii, pepsi şi coca cola), în politică (oamenii noi nu pătrund în politică, pentru că votanţii care ies la vot sunt blocaţi în votul mecanic pentru cei vechi, iar potenţiali votanţi nu ies la vot pentru că nu vor să îşi irosească timpul cu looseri), precum şi în artă (cărţile lui Dan Brown se vînd în zeci de milioane de exemplare, deşi sunt incomparabil mai proaste decît cărţile lui Nikos Kazantzakis, ale lui Umberto Eco sau ale lui Jose Saramago, să zicem).

Am să vă dau un exemplu de „efect Matei în artă. Pablo Picasso, care a pictat tot felul de mizerii şi idioţenii în ultimii 30 de ani ai săi, a fost dintotdeauna un pictor foarte celebru şi foarte scump cumpărat, totul datorindu-se unei serii de succese reale în artă, datînd din perioada interbelică, precum şi unei continui publicităţi făcute de americanii bogaţi şi naivi care erau încîntaţi de Parisul boem al acelor ani `20-`30 ai secolului trecut. La Centrul Grimaldi din Monte Carlo există o expoziţie permanentă dedicată lui Picasso, într-o clădire imensă, păzită de bodyguarzi furioşi.

Un întreg sector al expoziţiei este dedicat unui tip anume de artă a lui Picasso din perioada anilor `60-`70 : sunt peste 20 de tablouri în care Picasso se pictează pe sine în timp ce pictează femei dezbrăcate. O mai mare egolatrie, o mai adîncă orbire, un mai mare dispreţ faţă de ceilalţi nu am mai văzut pînă acum. Dispreţ la adresa potenţialilor idioţi iubitori de artă care ar da şi acum zeci sau sute de milioane de euro pe aceste „opere” neterminate, oribile şi că execuţie şi ca mesaj (singurul lucru bine executat şi vizibil este un punct negru undeva unde ar trebui să fie o anumită zonă anatomică a corpului femeiia€¦; poate că nu mă pricep eu la supra-hiper-uber-realism, dar am senzaţia că, la fel că şi punctul de pe fruntea femeilor hinduse măritate, şi acel punct al lui Picasso e pus acolo că să îţi atragă atenţia asupra acelui loc; e un stigmat „marca” Picasso)!

Să vă mai spun, ca amuzament, că expoziţia cuprinde şi fotografii cu Picasso din perioada în care se refugiase din Paris pe Coasta de Azur, în anii celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945). În aceste poze, Picasso seamănă izbitor, şi la alura şi la frizură, cu nimeni altul decît Hitler! E drept, Pablo nu avea oribila mustaţă cu care se mindrea Adolf, dar, cum zic francezii uneori, les grands esprits se rencontrent.      

Se pare că „efectul Matei” este valabil şi privit invers, din perspectiva eşecului. Cei săraci, cei care au eşuat, vor fi şi mai săraci şi vor mai eşua. Şi se aplică atît oamenilor, cît şi IMM-urilor care eşuează.

Sunt convins că „efectul Matei” i-ar fi plăcut lui Marx, căci i-ar fi demonstrat teoria inegalităţilor sociale, care se accentuează mereu, ducînd la lupta de clasă. Este, de asemenea, uşor de crezut că, atunci cînd onor dl guvernator al BNR ne spune că băncile abuzive nu trebuie lăsate să piardă, căci asta ar submina sistemul bancar, se bazează a€“ poate involuntar a€“ pe acest „efect Matei” pe care îl explică Nassim Taleb. În definitiv, băncile sunt găuri negre, cu gravitaţie atît de mare încît nu pot colapsa (they are to big to faila€¦), care trebuie să captureze toţi banii, toată silinţa politicienilor, toată faima, tot ajutorul din lume, nu-i aşa? Iar cei mulţi, care plătesc bani nedatorati băncilor (clauzele abuzive sunt fără de efect în privinţă consumatorilor, aşa spune la lege), trebuie să continue să dăruiască aceste plăţi băncilor, chiar cu riscul eşecului personal şi familial.

Există, însă, întotdeauna ceva care strică aceste planuri. Ceva imprevizibil, complet neaşteptat, care schimbă esenţial cursul lucrurilor şi care, dacă este privit retrospectiv, se dovedeşte a fi fost ineluctabil, de neevitat. Nu te aştepti să vezi o lebadă neagra, căci ştii că acestea sunt albe. Dar lebada neagră există şi, atunci când apare de niciunde, ea schimbă tot ceea ce „ştiai”, obligându-te, retroactiv, să îţi corectezi sistemul de cunoştinţe şi valori. În meciul revanşă pentru titlul mondial la box, Cassius Clay l-a bătut măr pe Joe Fraiser timp de 14 reprize, dar în repriza a 15-a Joe Fraiser l-a facut knock-out pe Cassius Clay cu o singură lovitură neaşteptată. O singură şi fatală lovitură. Shit happens, cum zic americanii. Lebăda Neagră (Black Swan), cum zice Nassim Taleb.  Dacă până atunci Cassius Clay îl dispreţuia şi îl jignea public pe Joe Fraiser, de atunci încolo l-a considerat un mare campion. Oamenii îl apreciaza în continuare pe Muhamad Ali (alias Cassius Clay), dar pe Joe Fraiser l-au iubit, pentru că s-a ridicat de la podea şi a învins. În viaţă, în politică, în carieră, important este să ştii să încasezi pumni, rămânând în picioare şi păstrându-ţi mutarea esenţiala pentru final.     

Poţi să fii pe val, chiar şi iarna. Dar cel ce se urca pe val poate să cadă, cu tot cu placa de surf, şi va cădea cu atât mai grav cu cât valul e mai înalt. Dintodeauna, marile vedete şi marile corporaţii, pentru care doar cerul era limita (only the sky is the limit), au căzut ca muştele, pentru că ceva imprevizibil li s-a întâmplat. Şi altcineva le-a luat locul.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite