Educaţia în România, azi: tinichea poleită, în loc de aur pur, la testul acid al adecvării la prezent şi viitor

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
RO

Vulnerabilitatea critică la adresa Educaţiei din România este starea de negare generalizată, în profunzimea societăţii, a realităţii că Şcoala funcţionează inerţial, în derivă, profund inadecvat timpurilor de azi şi de mâine, deoarece principiile sale de proiectare şi organizare nu mai sunt viabile, pur şi simplu.

Ameninţarea critică la adresa Educaţiei din România (ameninţare = factor extern) este că lumea din jurul nostru se schimbă într-atât de iute, fără să o aştepte pe ea de România, sau să-i pese dacă România ţine sau nu pasul cu ea de lume, încât prin comparaţie noi părem că batem pasul pe loc. Iar diagnosticul, în ceea ce ne priveşte, e năucitor din acest punct de vedere: raportul The Europe 2020 Competitiveness publicat de World Economic Forum plasează în 2014 România pe locul 28 din 28 în Uniunea Europeană, pe baza indicelui agregat al competitivităţii.

Adică, pe ultimul loc.

Vulnerabilitatea critică la adresa Educaţiei din România (vulnerabilitate = factor intern) este starea de negare generalizată, în profunzimea societăţii, a realităţii că Şcoala funcţionează inerţial, în derivă, profund inadecvat timpurilor de azi şi de mâine, pentru că principiile sale de proiectare şi organizare nu mai sunt viabile, pur şi simplu. De frică sau din interes meschin (adică, incompetenţă şi impostură combinate în doze letale), straturile definitorii ale societăţii în raport cu Educaţia – clasa politică, profesorii, elevii, părinţii, bunicii, sindicatele – încă refuză cu încăpăţânare să-şi asume curajos a treia transformare istorică de sistem din istoria modernă a României, după cea pusă în fapt de Spiru Haret şi după reforma comunistă din anii ’50. Inconştienţi şi iresponsabili faţă de viitorul Ţării şi al copiilor noştri, încă ţinem cu străşnicie, ca naţie, piciorul pe frână, în loc să facem ce avem de făcut, repede şi bine.

Aici suntem acum.

Soluţia pentru crearea noii paradigme a Educaţiei în România înseamnă activarea unui instrumentar complex de generare şi gestionare a multiplelor provocărilor de schimbare adaptivă, menit să ne determine, ca societate, să conştientizăm şi să acceptăm onest că setul prevalent de valori care acum guvernează Educaţia şi-a depăşit termenul de valabilitate şi viabilitate, şi are a fi înlocuit urgent cu alt set de valori, formă cu fond.

De aici mai departe, linia de acţiune e clasică şi perfect fezabilă într-un orizont de 4-8 ani, dacă muncim onest şi nu ne furăm singuri căciula: VALORI --> VIZIUNE --> MISIUNE --> OBIECTIVE --> PLANURI DE ACŢIUNE --> INDICATORI DE MONITORIZARE A PROGRESULUI.

De aceea repet şi repet şi repet, până ne intră bine în cap tuturor.

Când, patru ani la rând, peste jumătate din absolvenţii claselor a XII-a pică bac-ul[1], probând în fapt falimentul sistemului public al Educaţiei,

şi când, în clasa a VII-a, până să înceapă măcar rezolvarea problemei de Fizică, elevii întreabă senin „Doamnă, ce înseamnă jgheab? Dar muchii? Dar teşite?”, probând în fapt analfabetism lingvistic structural,

şi când, în clasa a VI-a, elevii (şcoliţi de educatori şi profesori diferiţi) scriu negru pe alb că 40 x 90 = 36 şi 18000 x 20 = 3600, aplicând aberant simplificarea cu 10, ca şi când ar împărţi numerele, în loc să le înmulţească, probând în fapt analfabetism matematic structural,

şi când, ani la rând, România ocupă locuri în ultima treime din lume la testările consacrate PISA/TIMMS/PIRLS, ori ultimul loc în Europa la clasificarea ELLI (European Lifelong Learning Index), probând în fapt inadecvarea structurală a sistemului public al Educaţiei la provocările lumii în care vom trăi de-acum înainte,

când toate cele de mai sus sunt dovedite pe faţă, dumneavoastră cum aţi caracteriza starea sistemului public al Educaţiei şi raportarea în serie continuă, fără excepţie deocamdată, a decidenţilor politici la această realitate brutală?

Eu spun că e subminare directă a puterii statului român, în sensul propriu al art. 283 Cod penal„ (acţiune […] de natură să slăbească puterea de stat” – cu excepţia modului de executare a acţiunii, care nu este „armat” precum specifică articolul citat, ci cu mult mai insidios, mai perfid şi, deci, mai complicat de contracarat).

Această stare de fapt, care dinamitează structural-degenerativ fibra statului român (cu bună-ştiinţă cinică? din prostie pură şi simplă? şi-şi?), este de neacceptat. Drept pentru care mesajul meu de transformare istorică a Educaţiei în România este cât se poate de puternic şi neechivoc:

România secolului XXI funcţionează contra naturii, cu o Educaţie de secol XX în cel mai bun caz.

Specific, schimbarea paradigmei Educaţiei în România începe cu operaţionalizarea unui set de trei provocări strategice:

  • VALORILE pe care Şcoala le cultivă copiilor noştri în secolul XXI. Care sunt ele, de fapt, pentru următorii 15-25 de ani, spre deosebire de starea actuală, în care şcoala NU CULTIVĂ NICIO VALOARE, pe bune?
  • Modelul de ARHITECTURĂ CURRICULARĂ de secol XXI. Cum arată acest model, pentru următorii 15-25 de ani, spre deosebire de cel actual, identic celui de acum 30-40 de ani?
  • Modelul de CARIERĂ DIDACTICĂ de secol XXI, viabil şi funcţional. Ce tip de carieră didactică au a parcurge dascălii în următorii 15-25 de ani, spre deosebire de cel actual, identic celui de acum 30-40 de ani?

Până când România nu dă răspunsuri viabile celor trei teme de mai sus, orice intervenţie în sistem e formă fără fond. Acest proces istoric este ireversibil, indiferent cât de mult timp meschine fantoşe jalnice, de pseudo-anvergură politică ori securistă, vor ţine aiurea piciorul pe frâna schimbării, în virtutea poziţiilor de autoritate formală pe care, încă, le deţin.

La urmă, rămâne realitatea implacabilă, ce nu ţine seama de niciun calcul politic conjunctural: starea Educaţiei, acum, înseamnă ameninţare directă la adresa siguranţei noastre naţionale, deoarece absolvenţii inepţi produşi de şcoala de azi sunt adulţii inepţi ai României de mâine.

Aşa încât azi, ca şi peste zece ani, tot de aici plecăm, şi până nu vom rezolva chestiunea nu va fi deloc „pace sub măslini”.

Ca să putem porni la treabă cum se cuvine, avem mai întâi a înfige bine în pământ, ACUM, borna zero a întregului proces. Borna zero înseamnă ieşirea României din negarea faptului că Şcoala mai poate funcţiona vreodată eficient aşa cum e acum. Această premisă este, pur şi simplu, eronată, falsă. Până nu ne vom reconcilia ca societate cu acest adevăr dur, inconfortabil, incomod vom continua să pedalăm în gol acumulând frustrări tot mai dificil de gestionat şi accelerând involuţia sistemului public al Educaţiei, în loc să stopăm urgent acest proces ucigător pentru societate şi să-l întoarcem curajos cu faţa spre viitor, spre evoluţie şi creştere sănătoase.

A consacra schimbarea paradigmei Educaţiei ca Proiect de Ţară este o misiune critică istorică, în contul elitelor de azi ale ţării. Elitele sunt persoane şi entităţi capabile să genereze Proiecte de Ţară pentru România. Proiectele de Ţară sunt cele a căror punere în fapt ne legitimează să stăm cu fruntea sus şi să dăm seamă în faţa istoriei.

De pildă, la 1 Decembrie 2018.

p.s. Aici, definiţia şi proprietăţile testului acid.


min. 2-3), şi anume: în 2014 s-au înscris la examenul naţional de bacalaureat 73% din elevii înmatriculaţi în clasa a XII-a, în septembrie 2013. Prin urmare, procentul real este de 73% din 60,65%, adică... 44,27%.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite