Dar cine a spus că neajunsurile se dreg cu o simplă clipire din ochi? Era mijlocul lui noiembrie şi ploua de zile întregi, fără oprire, de parcă torentul voia să-i amintească că nimic nu era cum ar fi trebuit să fie. Lumina soarelui era doar o palidă amintire a unei zile de vară. Ciudat, norii veneau ca o contradicţie. A unei stări. Redevenise alert pentru scurt timp, nici el nu ştia prea bine ce indusese reacţia asta nepotrivită, după perioada de paralizie temporară a simţurilor. 
 
Cât timp trecuse? Cine mai număra zilele? 
 
Şi a înţeles că legile universale după care se ghidează majoritatea nu se pliază chiar după vrerea sa. Şubrezirea aia îl împiedicase să vadă lucrurile cu claritate. Ştiuse dintotdeauna că Universul, aşa cum era el conceput, nu avea mereu o logică anume. Că uneori, ca să-i pătrunzi sensurile, trebuia răsturnat. Alteori nici nu mai era necesară intervenţia umană, fiind de la sine inversat. De cele mai multe ori, susul este jos, josul este sus, trebuie doar să fii atent la amănunte, să ştii să faci distincţia. Cu puţină bunăvoinţă reuşeşti să prinzi un colţ din nemărginire. Auzise odată îndemnul ăsta care, la vremea aia îi păruse un citat obtuz dintr-o carte care se voia plină de învăţăminte: priveşte în sus! Şi a privit, numai să constate că, în haosul creat, liniile drepte se curbaseră cu repeziciune, încât nici n-a apucat să le mai observe.
 
Şi ce să se facă cu dezordinea creată? Când nimic nu-i static şi nici nu este încadrat riguros de normele alea pe care le credea absolute?
 
În toată învălmăşeala asta, s-a simţit dezorientat. Era de netăgăduit faptul că, în lipsa limitelor, nu avea nicio idee încotro s-o apuce. Odată ce-a conştinetizat că răzvrătirea dinainte fusese un simplu moft, a tras unica concluzie viabilă: ecoul singular al unui suflet rătăcit reverberează dincolo de liniile trasate de imaginar. E o normă preexistentă. Trebuie doar să îndrăzneşti. Trebuie. Dar era prea dezolat ca să se manifeste în vreun fel. Mâhnirea a preluat frâiele şi a început să propage în spaţiu spirale în continuă formare. Ca şi cum nu mai era unicul răspunzător de actele sale, ceea ce-i conferea un oarece confort, doar alte erau forţele implicate, motiv excelent să nu le mai poată controla. Şi dictau în stânga şi în dreapta, sădind pustietate. 
 
Să fie asta cauza ambiguităţii? Doar de abia descoperise cât de mult se extinsese lâncezeala. Ea nu iartă nimic, înhaţă totul.
 
S-a smuls în ultima clipă din întunericul în care se refugiase, ştiind că stagnase în incertitudine mult prea mult timp. Nu-şi mai amintea cu exactitate momentul când alunecase, poate când devenise aproape imposibil să ia o decizie? Dar cine ştie în mod absolut când a i-a început căderea? Mulţi sunt absenţi la propriul lor. 
Treptat, s-a distanţat de lume, iar lumea s-a distanţat de el.
 
De atunci, vremea s-a scurs nesimţitoare, aşa cum obişnuieşte ea să se prelingă printre oamenii rătăciţi în nimicurile vieţii, mai ales atunci când cei implicaţi direct nici nu s-au deranjat măcar să-o măsoare. Or, dimensiunea timpului este şi ea supusă legilor universale, prin urmare se conformează regulilor care trădează întotdeauna o anume ipocrizie, ignorând posibilităţile  pe care le deţine ca lord întregit al Universului. Poate naviga în toate direcţiile şi nu doar în cea evidentă şi predictibilă, fără să ţină cont de nevoile oamenilor care simt transformările direct pe pielea lor. 
 
Şi, în cele din urmă, el şi timpul s-au confundat.