Economia plăcerii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Sunt deseori întrebat cât câştig pentru scris. De fiecare dată îmi vine să arunc o vorbă urâtă celor care îmi pun această întrebare. O consider o întrebare insultătoare, ca şi cum m-ar întreba câţi bani câştig pentru sex sau pentru convingerile mele politice, pentru credinţele mele.

Pe de altă parte, ştiu bine că această interogaţie „inocentă” exprimă, abia ascuns, o frustrare a celor care mi-o adresează: nefiind în stare să scrie, se consolează pe ei înşişi prin reducerea scrisului la chestiunea remuneraţiei. Dacă nu câştig (mai) nimic pentru această „activitate” e ca şi cum scrisul ar fi doar un „moft” personal, neacreditat social, un hobby „public” – şi nu o ocupaţie serioasă, recunoscută, în urma căreia rezultă simbrie. Cum – în economia bănească în care trăim – orice activitate este remunerată, o „facere” neremunerată este o simplă plăcere, o pierdere de vreme, un moft, un „joc”, un... nimic. Cum nici eu – care scriu, nici ei – care nu scriu, nu facem bani din „scris” – rezultă, în mintea lor, că eu sunt la fel de puţin scriitor ca şi ei, sau ei la fel de „scriitori” ca şi mine. Cu alte cuvinte pentru cei care-mi adresează această întrebare – eu, propriu-zis, nici nu scriu. Ceea ce frustrarea lor voia să demonstreze!

Aş vrea totuşi să pun piciorul în pragul analizei frugale şi să ţin puţin uşa întredeschisă pentru a se aerisi cămara minţii îmbâcsite de prejudecăţi. Mai întâi – ca să mă fac mai bine înţeles – le-aş întoarce întrebarea: „cât câştigă pentru a fuma?” – în cazul în care fumează sau cât câştigă pentru a bea, în cazul în care beau; cât câştigă pentru a face dragoste sau cât câştigă pentru a mânca prăjitură; cât câştigă pentru a viziona un film sau, la limită, pentru a trăi pur şi simplu; de obicei cheltuie bani, energie şi sănătate pentru toate acestea, nu sunt plătiţi ca să „desfăşoare” aceste activităţi, dimpotrivă plătesc ei ca să-şi facă plăcerile, fără nicio altă finalitate în afara actelor respective. Plăcerea este – altfel spus – autorecompensatorie, un fel de scop în sine, un scop care nu trimite la vreun alt scop. Bine, dar – se va spune – plăcerea este o „necesitate”, trebuie, nu-i aşa?, să te mai şi distrezi ca să îţi menţii viaţa la un anumit nivel; plăcerile ne întăresc buna dispoziţie şi optimismul, iar acestea fac bine la „calitatea vieţii”, ne prelungesc tinereţea, ne solidifică longevitatea. Şi? La ce bun să trăim cât mai mult, ce avem de câştigat din aceasta – în afară de simpla plăcere de a trăi? Iată deci că şi aceşti oameni care judecă toate actele după măsura „beneficiilor” aduse sunt nevoiţi să recunoască faptul că actul care cuprinde toate actele, mulţimea tuturor mulţimilor, nu mai trimite la nicio altă consecinţă sau efect prin care să-şi capete justificarea, acest act este, preţios spus, un bine în sine. Nu sunt puţini aceia care au încercat să facă şi din viaţă un mijloc de obţinere a altceva, după modelul economiei băneşti; altfel spus viaţa ar fi o activitate în urma căreia rezultă un câştig în altă parte – „viaţa de apoi”, „viaţa veşnică”; dar dat fiind că acel rezultat este de aceeaşi natură – cu toate diferenţele specifice – şi poartă acelaşi nume cu „mijlocul” prin care se obţine, nu putem să luăm argumentul lor în serios. Tocmai postularea veşniciei vieţii ca fiind cel mai preţios dar ce i se poate da unui om arată că, şi în mintea lor, viaţa însăşi este un bine în sine şi este nemotivabilă prin consecinţele pe care le-ar putea produce. Unele dintre derutele oamenilor privitoare la „sensul vieţii” provin din aplicarea „grilei” economiei băneşti la chestiunea ultimă – şi primordială – a vieţii: care e câştigul vieţii; am trăit, am muncit, am făcut copii – pentru ce?, cu ce mă aleg în urma tuturor acestor eforturi; cu nimic… Da, dar acel „nimic” este însăşi fiinţa vieţii, exprimă faptul că ea, viaţa, nu trimite la nimic altceva în afara ei înseşi, că viaţa nu are alt beneficiu în afara propriei sale „bunătăţi”. Este şi descoperirea Ecleziastului: nu există vreun câştig al vieţii în afara faptelor şi actelor vieţii (a mânca, a bea, a iubi, a cunoaşte, a scrie; a te bucura, a te întrista; a spera, a dispera).

O altă „întâmpinare” pe care le-aş face-o celor nelămuriţi împotriva scrisului neremunerat, ar fi un experiment mintal: să-şi imagineze că ar primi bani pentru cele mai mari plăceri ale lor. Că ar primi bani pentru fumat, pentru băut, pentru amor! Nu e nevoie să insist: plăcerea ar dispărea ca prin farmec. E ceva foarte adânc în noi care disociază plăcerea de bonificaţie bănească. Sunt convins că cea mai eficientă formă de tratare a dependenţelor psihologice ar fi „remunerarea” acestora. După cum cred – în spirit marxist – că abia „munca” neremunerată, munca voluntară şi neobligată de nimic (nici măcar de consecinţele băneşti) va fi indistinctă de plăcere. Câtă vreme munca este remunerată – aceasta  va fi asociată silniciei, coerciţiei, nevoii – şi, doar în mod derivat şi pervers, plăcerii – ca dorinţă de ascensiune, ca supapă a agresiunii, ca exercitare a dominaţiei sau, dimpotrivă, a nevoii de autoritate, de supunere. De altfel este bine cunoscut fenomenul subsecvent prostituării: actul celei mai înalte voluptăţi trupeşti, plăcerea sexuală, este practicat de către „profesionistele” sau „profesioniştii” celei mai vechi meserii fără nicio plăcere, ci dimpotrivă! Când o activitate agreabilă se transformă în „serviciu” sau „servicii” – sexuale, comerciale sau intelectuale – plăcerea dispare. Oamenii se consolează de această pierdere prin invocarea „câştigului” material, bănesc, căruia nu întâmplător îi şi spun „compensaţie”. O compensaţie care nu compensează nimic, ci doar îl face pe om să râvnească cu aceeaşi trudă în cheltuirea banilor câştigaţi, ca pentru a se răzbuna pentru plăcerea pierdută, prin cumpărarea altor „plăceri”. Dar tocmai aşa cercul economiei băneşti se închide… la nesfârşit. Căci alţi oameni le vând acestora plăcere – prin desfăşurarea unei activităţi pentru cei dintâi neplăcute, de care se vor „purifica”, la rândul lor, prin cheltuirea banilor „munciţi” pe „plăceri” şi „divertisment”. Se poate spune că oamenii supracompensează pierderea plăcerii unei activităţi remunerate prin căutarea unor activităţi nu doar neremunerate, ci şi costisitoare. Este felul în care „omul resentimentului” îşi soluţionează, aparent, cauza: îmbrăţişează termenul opus celui urât sau detestat, în cazul de faţă, vrea să cumpere, să cheltuie, să plătească, ca să-şi spele ruşinea de a fi fost plătit! De multe ori cheltuie fără nicio plăcere – în afara aceleia de a plăti la rândul lui, de a cumpăra şi el, indirect, munca unui om, de a-şi răzbuna propria demnitate, umilind la rândul lui.

De fapt oamenii doresc să desfăşoare o activitate plăcută şi neremunerată – în nici un fel! De altfel asta este şi logica „libidoului” – plăcerea este suficientă ei înseşi. Doar că societatea economiei băneşti îl învaţă că „trebuie” să muncească pentru a trăi, că trebuie să-şi sacrifice plăcerile pentru a-şi câştiga existenţa. Şi cel mai diabolic mijloc al societăţii de a-l convinge că aşa stau lucrurile este să-l remunereze pentru activităţile desfăşurate, la origini plăceri pure – care nu aşteptau altă satisfacţie în afara simplei lor desfăşurări, a aprecierii obţinute din partea celorlalţi. Şi acum ajungem la o chestiune cardinală, aceea a triadei plăcerii: plăcerea de a face, plăcerea de a face plăcere şi plăcerea de a plăcea semenilor noştri.

Să le luăm pe rând. Există, negreşit, o plăcere de a face. Un copil pasionat de electronică – va petrece ore şi ore în şir în faţa plăcii sale de tranzistori – fără să se gândească la beneficul rezultat în urma eventualei comercializări. Un adolescent citeşte cărţi pentru că, spunem noi, oamenii mari, când vrem să-l descriem, folosind de altfel cuvintele cele mai potrivite: îi place să citească! Când pictăm, scriem, inventăm – ne place ceea ce facem şi, mai ales, ne place să facem, ne place să ne iasă lucrul pe care-l facem.

Dacă primul gen de plăcere ar mai putea fi încă asociat, chiar dacă forţat, jocului mamiferelor superioare: cine ştie ce „calcul” inconştient ne pregăteşte în felul acesta pentru desfăşurarea unor activităţi sociale utile şi remunerate, cealaltă plăcere – plăcerea de a face plăcere şi plăcerea de a plăcea – sunt întru totul umane. Când scriu un text singura „recompensă” pe care o doresc este ca textul meu să placă cititorilor mei. Întrebarea pe care o adresează un autor unui cititor martor nu este în nici un caz „cât crezi că face” sau „cu cât crezi că s-ar vinde” acest text, ci pura, inocenta, infantila întrebare: „ţi-a plăcut?” Plăcerea lecturii textului meu este suficientă pentru mine, nu-mi trebuie nimic altceva. Un actor pe scenă are aceeaşi bucurie când constată că spectatorilor le place jocul său. Plăcerea pe care o ofer este una şi aceeaşi cu plăcerea pe care o primesc. Nu-mi trebuie altceva decât să ştiu că arta mea bucură, face plăcere. Până şi bufonul care îi face pe ceilalţi să râdă se bucură de bucuria lor. Desigur că arta sau pseudo-arta poate fi folosită şi în scopuri mercantile. Dar important este să ştim că există această plăcere pură de a face plăcere prin ceea ce facem.

În sfârşit, cea de-a treia plăcere – plăcerea de a fi plăcut celorlalţi, plăcere în care se combină indistinct narcisismul şi altruismul, egoismul şi iubirea de celălalt. Vreau ca celălalt să mă iubească – pentru că şi eu îl iubesc, să mă aprecieze pentru că şi eu îl apreciez, să mă stimeze pentru că şi eu îl stimez.

Evident, putem deconstrui aceste plăceri şi ajunge la cunoscutele şi banalele noţiuni de „recunoaştere socială”, dorinţă de apartenenţă, de recunoaştere, de afirmare a personalităţii ş.a.m.d. Dar chiar şi aşa nu vom ajunge niciodată la vulgara ecuaţie ocupaţie / activitate – bani, remuneraţie. Aristotel vorbea şi el despre plăcerea naturală a omului de a cunoaşte, de a vedea – o plăcere care nu trimite la nimic altceva decât la sine însăşi. Stai şi te întrebi dacă majoritatea actelor fundamentale umane nu se pot reduce la această economie a plăcerii, de la a face copii, până la grija faţă de un animal de companie. Omul vrea să dăruiască, să se dăruiască, să facă plăcere altora. Grija părinţilor faţă de copiii lor, a stăpânilor de animale faţă de acestea, se reduce la această simplă şi esenţială plăcere umană de a face plăcere altor fiinţe. Un om este sfârşit în momentul în care nu mai poate dărui nimic, nu se mai poate dedica nimănui, în care existenţa lui se reduce la propria subzistenţă. „A trăi doar pentru el însuşi” – este semnul celei mai mari degradări la care poate ajunge fiinţa umană.

Succesul absolut al aşa-numitelor reţele sociale, în primul rând al Facebook-ului se explică prin faptul că – în această supremaţie fizică a economiei banilor – ele accesează, virtual, un fond ancestral, natural şi uitat al fiinţei umane, scoate din noi fiinţa care ţine de economia plăcerii. Acel „like” / „îmi place” este cheia înţelegerii gloriei fulminante a Facebook-ului. Oamenilor li s-a dat un cadru de exprimare a trăsăturilor fundamentale despre care vorbeam mai sus: plăcerea de a face plăcere, plăcerea de a plăcea! Ne place că celorlalţi le place ceea ce facem / scriem / „postăm” şi ceea ce ne place nouă înşine. Ne place că le place de noi (fotografiile, imaginile cu noi înşine). Ne place ca prin ceea ce ne face plăcere să facem dăruim plăcere celorlalţi. Câştigăm ceva din această activitate de expunere zilnică pe reţelele sociale? Nimic altceva decât plăcerea, plăcerile despre care vorbesc. Încă o dată, asta este marea genialitate a invenţiei reţelei sociale: există o altă economie, economia plăcerii – neîntemeiată pe bani, ireductibilă la ecuaţia activitate-remuneraţie.

Ne putem imagina o societate în care oamenii trăiesc în această economie a plăcerii? În care nu există nici un ban, ci doar plăcerea de a dărui? În care să domine un troc libidinal, în care există tarabe ale dăruitorilor, chioşcuri ale donatorilor, supermarketuri ale purei plăceri de a da? În care oamenii s-ar concura să facă un lucru mai bun doar ca să obţină cât mai multe „likeuri”? Imagine...

Se sperie gândul că ar stagna istoria în lipsa motorului banilor? Celor înfricoşaţi de o asemenea perspectivă trebuie să le reamintim că războiul troian a fost declanşat din raţiuni pur libidinale, din „principiul plăcerii”: cele trei zeităţi - Hera, Afrodita şi Atena voiau să câştige recunoaşterea frumuseţii lor de la judecătorul lor, un muritor, Paris, mituindu-l cu tot felul de promisiuni: putere, averi, dragoste. Iar muritorul alege dragostea, plăcerea de dragul plăcerii!

Acest articol a apărut şi în numărul curent al revistei Dilema Veche.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite