E vreo problemă cu Biserica?

O spun de la bun început: nu pretind că am competenţe şi îndreptăţiri majore. Admit că mă pot înşela şi îmi cer iertare cu anticipaţie pentru eventuale erori, neînţelegeri, excese de spirit critic. Pe de altă parte, nu vreau să fiu ipocrit, nu pot să gîndesc una şi să spun alta, sau să gîndesc lucruri pe care, dintr-un motiv sau altul, să le ţin sub lacăt, doar pentru mine.

De vreme ce am acces la spaţiul public, nu pot ocoli subiectele care mă preocupă, numai de dragul unei imagini ”convenabile”. Îmi pasă de profilul Bisericii autohtone, de viaţa spirituală a comunităţii mele, de dificultăţile, reuşitele, derapajele şi perspectivele ei.

Nu într-un rapid articol de gazetă voi intra în detaliul preocupărilor mele pe aceste teme. Am o mulţime de reflecţii, obiecţiuni, temeri şi propuneri, legate de un aspect sau altul al funcţionării instituţionale a Bisericii, de învăţămîntul teologic, de limbajul curent al clerului, de inserţia preoţilor şi a teologilor în viaţa cetăţii (cu alte cuvinte de prezenţa lor publică, de strategiile lor sociale şi intelectuale). Cred că orice alcătuire lumească, fie şi cea care stă sub protecţia harului, e pîndită de primejdii conjuncturale şi limite omeneşti şi că înţelept este să nu dormităm în suficienţă, cuminţenie flască, sau, mai rău, în slavă deşartă. Să nu lăsăm Biserica să devină simplă administraţie. Nu am o viziune catastrofală asupra situaţiei, dar nici nu pot socoti că totul e în regulă, că nu mai e nimic de făcut, ba chiar că nu e treaba mea să mă pronunţ într-o materie care îşi are reprezentanţii ei legitimi, prestigiul şi responsabilităţile ei neuzurpabile. În măsura în care mă raportez la ea, Biserica mă include şi pe mine, ceea ce îmi dă, poate, dreptul să mă pronunţ.

Susţin, am mai spus-o, predarea religiei în şcoală, dar sunt conştient de faptul că lipsesc, adesea, pedagogii calificaţi, care să asume misiunea, extrem de delicată, a dialogului religios cu elevii. Cred că învăţămîntul teologic universitar poate (şi trebuie) să fie îmbunătăţit, că, în lumea de azi, omiletica previzibilă, jargonul pravoslavnic, incultura ”edificată” riscă să îndepărteze oamenii, să le justifice neîncrederea, scepticismul şi absenteismul. ”Darul limbilor” presupune tocmai capacitatea de a vorbi limba veacului şi a aproapelui, de a evita lozinca, dăscăleala, ”tradiţionalismul” fălos (care are, de obicei, drept rezultat, ocultarea tradiţiei adevărate). Revin, iarăşi şi iarăşi, la cuvintele monahului Nicolae Steinhardt: ”Cele mai bune şi mai frumoase simţăminte, ori mai folositoare învăţături sunt anihilate de tipizarea verbală, care-i simptom de lene, frică şi uscăciune a inimii. Tot atît de duşmănoase sunt stilul pilduitor, edificator, onctuos, stilul emfatic, grandilocvent, sau deprinderea comodă de a reduce predica la repetarea pericopei evanghelice” (Dăruind vei dobîndi, 1992, p. 243).

Ce e de făcut? Am discutat despre asta şi cu mireni credincioşi şi sensibili şi cu preoţi de toată lauda. Îmi pare rău s-o spun, rezultatul a fost, în general, întristător. Aş rezuma în două puncte piedicile de care se izbeşte îndeobşte orice dezbatere vie şi onestă cu privire la neajunsurile funcţionale ale Instituţiei.

 1. Nu trebuie făcut nimic, pentru că totul e bine. Să terminăm odată cu bombăneala! Biserica noastră merge ceas, poporul e cu noi, laicii ar face bine să-şi vadă de mîntuirea lor, sau, dacă sunt ”îngrijoraţi” să pună osul la treabă! Să facă ei ceea ce ne cer nouă! Evident, nu există pădure fără uscături, dar bilanţul general e mai mult decît mulţumitor. Cine stăruie în acreală critică e suspect de anti-clericalism, ateism subversiv, carenţă a patriotismului.

2. Nu trebuie făcut nimic, pentru că totul va fi bine. Sigur că ”mai sunt şi lipsuri”, sigur că în această ”lume căzută” nimic nu e perfect, dar bunul Dumnezeu se va îngriji de toate, la timpul cuvenit. Nu noi avem căderea şi puterea să schimbăm rînduiala lumii. Să avem încredere în eficienţa divină, în acţiunea Sfântului Duh şi în protecţia Mîntuitorului. Poţi contrazice asemenea, definitive, aserţiuni? Rezultă că ne putem vedea liniştiţi de grijile zilnice, de îndatoririle obişnuite. Trebile spiritului şi ale comunităţii nu sunt ”lotul” nostru!

Un alt comentariu ”salvator” – şi nu numai în sfera religiosului – sună astfel: ”Avem politicienii pe care îi merităm, şefii pe care îi merităm, clericii aflaţi în simetrie cu naţia!  La starea actuală a ţării nu putem spera, în mod realist, să beneficiem de ”fruntaşi” mai răsăriţi. Nu cred în această funestă ”echivalenţă”. O ţară merge în direcţia bună prin elitele ei. Nu prin argeşanul mediu, ci prin Brătieni, nu prin ardeleanul de rînd, ci prin Iuliu Maniu, nu prin parohii ei de duzină, ci prin părinţi ca Ilie Cleopa, Arsenie Papacioc, Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu. Să nu întoarcem lucrurile pe dos! Să nu aşteptăm de la enoriaşi ceea ce avem de aşteptat de la preoţi! Restul e retorică adormitoare.