E moral sau imoral să-i faci bine unui prost păcălindu-l?

Un articol interesant de pe dailybusiness.ro spune ceea ce, de fapt, ştiam foarte bine şi până acum, fiind un om obişnuit cu socotelile: trăim mai bine decât pe vremea comunismului lui Ceauşescu!

Titlul articolului e interesant şi spune multe, însă: „Capitalismul a învins, trăim mai bine decât în 1989! Vă vine să credeţi?” Pentru că da, dacă le-ar pune cineva întrebarea asta celor care au trăit o bună bucată din viaţă şi atunci, dar şi acum (şi eu printre ei), răspunsurile ne-ar lăsa rău pegânduri.

Marele paradox politic, social şi personal pe care îl trăim noi e următorul: cu cât politicienii le dau cetăţenilor  exact ceea ce doresc ei (cetăţenii) şi pretind, cu atât le e mai rău oamenilor, fără că să-şi dea seama de ce. Şi iată cum stau lucrurile, explicat în termeni populari: dacă îi întrebi direct pe oameni ce i-ar mulţumi mai mult, ce ar dori, ce i-ar face mai fericiţi, la urma urmei, când e vorba de relaţiile lor cu cei din jur şi cu societatea, nu cu ei înşişi şi cu Dumnezeu, aproape toţi ar răspunde că vor venituri mai mari, mai mulţi bani. Asta exprimat sintetic, fiindcă şi celelalte cerinţe tot la asta ajung şi se  reduc. Logic, deloc surprinzător. Dacă mergi puţin mai departe şi detaliezi, explicând şi întrebând, în acelaşi timp: „Cetăţene, uite, Statul are atâţia bani de dat, asta e situaţia, nu suma totală e în discuţie, ci cum e împărţită. Cum ar fi mai bine, deci, pentru tine, domnule Cetăţean, ca Statul să îţi dea mai mult la salariu, ţie şi celorlalţi, şi să dea mai puţin la ce face pentru comunitate (curăţenie, ordine, lucrări publice etc.), sau invers?”, cei mai mulţi îţi vor răspunde, fără să stea pe gânduri măcar, ca să ajungă la ei cât mai mulţi bani şi cât mai puţini la „chestiile sociale”, că ar fi mai mulţumiţi dacă ar avea un apartament mai mare, două televizoare în loc de unul, maşină pentru el şi maşinuţă pentru nevastă, concediu în Bulgaria sau chiar mai departe etc.

Or, cercetătorii şi specialiştii în ştiinţe sociale ştiu că oamenii nu sunt chiar atât de deştepţi pe cât se cred şi că aceşti cetăţeni care sunt convinşi că ştiu ce e bine şi ce nu pentru ei şi pentru familia lor, pur şi simplu nu au prea mult habar de ce i-ar face mai fericiţi şi ce nu. Se fac de zeci de ani studii serioase şi foarte temeinice despre mulţumirea socială şi personală, despre ce îi face pe oameni fericiţi şi nefericiţi, şi toate au arătat clar că nu există o legătură între nivelul veniturilor şi nivelul perceput de fericire şi că mulţi oameni care trăiesc în zone mult mai sărace chiar şi decât noi se simt mai fericiţi.

Cetăţenii care trăiesc într-un oraş murdar şi cu dărâmături la tot pasul, în care nu mai vezi frunză de copac, care se ţin de nas când intră într-o policlinică sau un spital, în care teatrul a închiriat spaţiile pentru buticuri şi din care instrumentiştii de la filarmonică au plecat în Germania, însă care stau în apartamente cu cinci camere sau mai multe în nişte blocuri care nu au mai fost zugrăvite de zeci de ani, cu garajele până sub ferestre, care stau cu sufletul la gură până când îi sună copilul că a ajuns la şcoală, dar care, pe de altă parte, au patru televizoare în casă şi unul pe terasă, o maşină de 200 de CP pentru el şi una de doar 140 de CP pentru ea, ei bine, când vor fi întrebaţi, aceşti cetăţeni vor răspunde, statistic vorbind, că sunt mai nefericiţi decât cei care locuiesc în apartamente cu trei camere mici, de 60 de mp, dar în nişte blocuri curate şi îngrijite, cu flori în faţă, într-un oraş curat, vopsit frumos, cu multă verdeaţă, care merg cu încredere la policlinică sau la spital, care au teatru şi filarmonică în oraş, care nu se tem să-şi lase copiii singuri pe stradă, însă care au doar un televizor şi o singură maşină de 70 de CP pentru toată familia. Cu cuvinte mai puţine spus, o bună justiţie socială, calitatea mediului (în sens larg, de tot ceea ce ne înconjoară, nu doar în sens ecologic) şi calitatea relaţiilor cu cei din jur şi cu societatea, în general, îi face pe oameni mai fericiţi decât bunăstarea de la ei din apartament şi din cont, fără ca ei să-şi dea seama de asta, de fapt. Şi chiar împotriva voinţei lor, aş putea spune, fără să greşesc prea mult.

Şi, de aici, întrebările vin de la sine: e moral sau imoral să faci cuiva un bine mintindu-l, sau chiar împotriva voinţei lui, dacă altfel nu se poate? E bine sau nu ca un politician să spună că va  dubla salariile dacă ajunge la putere, dar care va face un oraş curat, cu pomi, cu parcuri şi cu spitale civilizate cu banii de la Trezorerie? I-aţi ierta vreodată unui politician că v-a considerat mai prostănac şi că a făcut lucrurile după cum a crezut el că e mai bine, rezultatul final fiind, totuşi, mai mult decât mulţumitor? Vă amintiţi cum a câştigat nu ştiu ce primar de sector alegerile cu 80%? Acum va daţi seamă de ce? Dacă ar fi mai deştepţi, politicienii care chiar au decizia în mână, ar face mai multe lucruri pe care să le vezi zilnic când ieşi în stradă, dar mai mărunte, câte unul mic şi nou în fiecare săptămâna. Nu cum zic unii: „€œDomnule, să fac eu alea trei lucruri mari în mandatul meu, atâta măcar să rămână după ce plec eu... ”