După mai bine de 23 de ani de la schimbarea de orânduire, tot nu e nicio rânduială
0
În dialog cu Sorin Antohi. Mimetismul românesc sau bovarismul nostru geocultural vi se par mai comice ori mai realiste decît nombrilismul autohtonist, hrănit de un complex de superioritate? Sau acest autohtonism este el însuşi „impur”, legat fiind de alte influenţe străine decît cele respinse în numele fondului tradiţional?
Sorin Antohi: Trăind în Occident, am observat cum întregi societăţi şi culturi îşi abandonau vechile ambiţii universaliste (nu le criticau din interior, aşa cum ar fi trebuit să facă întotdeauna, ci le aboleau pur şi simplu), ajungînd să-i condamne pe toţi la particularismele Celuilalt, uitînd că viziunile europene ale Renaşterii, Clasicismului şi Luminilor, în ciuda marilor lor neajunsuri, contradicţii, excese şi chiar crime, fuseseră inspirate, fie şi parţial, de proiecte universale. Evident, orice universalism este la origine un particularism ambiţios, iar culturile mari pot trăi secole de-a rîndul în închiderea sau chiar orbirea unui provincialism care a triumfat asupra altora.
Din acest motiv, am momente cînd mă bucur că provin dintr-o cultură mică, în care auto-iluzia e mult mai dificilă: pur şi simplu, vezi mai uşor ce-ţi lipseşte – Pantheonul culturii naţionale e mai uşor de cuprins într-o privire. Astfel, Occidentul nu mi-a oferit chiar automat şansa de a-mi rafina patriotismul cosmopolit (în care includeam, încă din România, şi cosmopolitismul lui Kant, şi patriotismul paşoptiştilor), ci m-a expus unei experienţe mult mai complexe. După mai bine de două decenii, am învăţat să preţuiesc şi mai mult universalismul, după cum am căpătat competenţe comparative şi interculturale pe care nu putusem decît să le întrezăresc în anii mei formativi ieşeni.
Permanent, experienţa românească (a mea şi a etniei-naţiune) a fost pentru mine o referinţă utilă, nu doar inevitabilă. În orice caz, m-a ajutat să rămîn mai aproape de universalism (şi de corolarul său, enciclopedismul), dincolo de orice exerciţiu critic (autocritic, fiindcă mă socotesc inclus în această viziune), după cum m-a ajutat să mă deschid spre toate particularismele şi să devin prudent numai cînd ele dezvoltă o dimensiune resentimentară şi alimentează reacţii frustrate, nu rareori violente şi fundamentaliste, care neagă orice universalism în numele propriului particularism ireductibil. Veneam dintr-o etnie-naţiune care nu colonizase niciodată pe alţii, deşi încercase cu relativ succes să se auto-colonizeze cultural (cu definiţia dată de Alexander Kiossev formei maxime de mimetism) şi chiar să elaboreze/aplice strategii de hegemonie soft (în Balcani, prin influenţe culturale, manevre diplomatice, alianţe dinastice) sau hard, mergînd pînă la anexare (în Cadrilater şi, cu o violenţă care nu poate fi scuzată de condiţiile de război, în Transnistria), adică oriunde putea spera la un asemenea rol.
În cadrul schiţat pînă aici înţelegem mai bine experienţa românească şi propria mea reflecţie asupra ei.
Pe de o parte, ca să reiau termenii întrebării, mimetismul şi bovarismul geocultural românesc (ele nu sînt echivalente, dar se suprapun în bună măsură şi comunică) au fost şi sînt căile mai realiste de racordare a României la lume. Oricîte greşeli am face, ne putem corecta pe parcurs, inclusiv învăţînd din greşelile altora (care astfel ne ajută fără voie să experimentăm abstract şi fără costuri). Această învăţare trebuie mereu stimulată printr-o privire comparativă, începînd din regiunea noastră istorică, periferie multiplă a unor foste imperii, în care s-a încercat aproape orice şi s-a ratat aproape totul. Autohtonismul, din păcate, nu ne învaţă nimic, dincolo de o eventuală meditaţie despre nevoia profund omenească de rădăcini ferme şi despre zădărnicia căutării unei purităţi originare care s-ar putea transmite imperturbabil, mileniu după mileniu, scutindu-ne de povara istoriei (fiindcă nici nu sîntem, nici nu putem deveni altceva decît au fost strămoşii noştri). Aşa cum sugeraţi, aşa cum am mai scris, autohtonismele sînt întotdeauna hibride – aici e drama lor.
Versiunea integrală, pe LiterNet.
Se încarcă comentariile...
