Dumnezeu în fiecare zi. De ce vor medicii dreptul să decidă cine să traiască sau să moară?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
20 de persoane au ajuns la spital cu toxiinfecţie alimentară

În urma unui conflict intern, la spitalul de urgenţă Pantelimon Bucureşti, un medic ATI îşi înregistrează şefa discutând alternativa „le dăm la ăia tineri şi la ăia cu şanse sau îi luăm în ordinea internării până se termină bugetul?“

Agăţându-se de subiect, un jurnalist din Timişoara îl intervievează pe şeful secţiei ATI din spitalul judeţean care, la rândul său declara (iau în seamă ghilimele puse de reporter):

„Acum, ai resurse suficient de multe pentru toţi pacienţii de pe ATI, dar asta nu înseamnă că nu trebuie judicios administrate. Asta nu înseamnă că un pacient la care logica medicală îmi spune că nu va trăi mai mult de una, două, trei zile, îl tratez cu o risipă enormă de resurse ca şi pe ceilalţi pacienţi la care finalul nu e previzibil, în care investim masiv. Asta e realitatea. Nu e vorba de vârstă, e vorba de boala de bază a pacientului“.

Există afecţiuni cronice care evoluează către un deces previzibil, cu o calitate prăbuşită a vieţii. Mă refer aici la cancerul metastatic, la demenţa avansată, la boli neuromusculare avansate, la tetraplegii cu evoluţie îndelungată etc. Da, aceşti pacienţi beneficiază în multe cazuri de îngrijiri paliative. Totuşi aceste cazuri rareori ajung în secţiile de ATI – şi drept urmare nu fac obiectul discuţiei de faţă.

În opinia mea, ceea ce e criticabil în subiectul devenit public în aceste zile este acceptarea ideii că pacienţii admişi în secţiile de ATI pot fi lăsaţi literalmente să moară pentru că medicul decide că oricum şansele acestuia de supravieţuire sunt foarte mici, pentru a face economie de resurse.

Medicul poate să decidă ce afecţiuni sunt admisibile în secţia de ATI, dar nu are libertatea de a decide pe cine să trateze activ şi pe cine să lase să moară după ce a fost trecut pe lista neagra. Indiferent de câte critici imi voi atrage din partea colegilor medici, imi exprim convingerea că lipsurile materiale invocate sunt false, sunt simple pretexte. Problemele reale nu sunt discutate în public pentru simplul motiv că sunt ruşinoase, condamnabile, uneori chiar meschine.

În afara de orice dubiu, daca medicul nu obţine acordul familiei, nu are dreptul legal şi moral de a grăbi decesul pacientului prin lipsirea de medicaţie activă! 

Meseria de medic oferă şansa de a prelungi şi salva vieţi de nenumărate ori într-o carieră. Cei care vor sa fie Dumnezei în fiecare zi, decizând cine va trăi si cine nu va trăi, au probleme grave, ar trebui sa ceara de urgenţă sprijin.

Lipsurile materiale invocate reprezintă un paravan pentru cu totul alte probleme.

Conform normativelor în vigoare, spitalul trebuie să dispună de 6%-10% paturi de ATI. Luând, de exemplu, spitalul de urgenţă Pantelimon, care are 525 de paturi, numărul minim de paturi de ATI ar trebui să fie de 32. Are numai 25. Spitalul are 5 secţii chirurgicale care cuprind 222 paturi. Dacă pacienţii sunt trataţi în secţia de ATI numai 2 zile sau chiar mai puţin, atunci cele 25 de paturi pot acoperi 12-13 pacienţi zilnic, pot face faţă rulajului celor 4-5 secţii chirurgicale, având în vedere că nu toţi pacienţii internaţi sunt şi operaţi sau că unii necesită cel mult o zi de terapie intensivă.

Lucrurile se schimbă însă dramatic în cazul în care spitalul este puternic afectat de infecţiile nosocomiale. Un astfel de pacient necesită supraveghere atentă, intensivă cu adevărat, şi uneori necesită 10-14-30 de zile de tratament şi chiar mai mult!  10 pacienţi cu infecţii fac ca secţia de ATI să nu mai permită decât un rulaj de maxim 8 pacienţi pe zi! La 15 paturi blocate rulajul scade la 5 pacienţi operaţi admisibili pe zi. Cinci operaţii pe zi la un număr de 61 de medici specialişti şi primari în specialităţi chirurgicale!!!

Medicii vor să opereze, iar daca ei nu o fac pacienţii nu pot aştepta, se vor adresa altui spital! Problema nu este dacă pacienţii au şanse de supravieţuire, ci când vor elibera patul de ATI!!

Ca o dovada suplimentară a falsităţii problemei invocate, spitalul Pantelimon are 18 paturi din 25 declarate ca fiind pentru bolnavi critici, dar nu a putut cheltui decât 7% din fondurile alocate!

Pe de alta parte, spitalul nu mai dispune decât de 5 medici ATI. Aceştia nu au cum să acopere necesarul de medici pentru 5 secţii şi, în fapt, nu au cum să acopere nici gărzile. Cu un singur medic ATI de gardă funcţionarea spitalului este inadecvată – este totuşi spital de urgenţă. Daca medicul este în sală la o urgenţă, pentru un stop cardiac probabil că personalul din secţie ar trebui să cheme SMURD-ul! Dar nici cu doua linii de garda la ATI, lucrurile nu stau mai bine deoarece medicii ar trebui să facă două gărzi la 3 zile, numărul de gărzi dintr-o luna ar fi ucigător

Prezenţa unui medic epuizat care să ia decizii vitale poate reprezenta un pericol pentru pacienţi şi pentru el însuşi!

Un subiect la fel de grav este reprezentat de cele 800 de flacoane de colistin plus în gestiune. Preţul unui flacon este relativ mic – de numai 20 de lei, iar utilizarea antibioticului în afara spitalului este aproape exclusă. Gândul te duce, vrând, nevrând, la ipoteza că fiolele au fost scrise în foaia de observaţie, dar nu au mai fost administrate, fapt greu de demonstrat. Pacienţii critici, comatoşi, au nevoie şi de hrănire parenterală care, pe lângă banala glucoză, mai presupune şi alţi nutrienţi care costă zilnic 2-300 de euro. Nu pot sa nu mă gândesc ca pentru fiecare 4 flacoane de colistin care nu a fost administrate, dar descărcate scriptic, corespund şi alte medicamente de peste 1000 de euro zilnic! Materializarea pe sub mână a acestui surplus este doar o problemă de tehnică! In fond, pacienţii oricum vor muri, de ce să nu facă cineva un mic beneficiu?! Este o ipoteză gravă dar pe care nu aş fi evocat-o dacă nu ar fi inspirată dintr-o situaţie reală!  De aceea atenţia comisiilor de control ar trebui sa se îndrepte către foile de observaţie şi mai puţin asupra problemei cheiţei de la dulapul de medicamente.

Culmea este ca opţiunea corectă este chiar cea invocată de medicul de la Pantelimon, tratarea în ordinea internării, cu toate resursele disponibile, care nu sunt ale medicilor sau ale spitalului chiar dacă sunt gestionate de aceştia. Dacă resursele se epuizează, medicii nu trebuie să decidă trierea bolnavilor, ca şi cum ne-am afla în tranşee, ci asumarea publică a situaţiei existente. Am convingerea că presa va fi imediat de partea medicilor rămaşi fără medicaţie, daca vor face public acest lucru.  Pentru aceasta însă foarte multe lucruri trebuiesc schimbate. Spitalele trebuie să-şi adapteze numărul de paturi de ATI, infecţiile nosocomiale, odată recunoscute ca atare, trebuie să-şi găsească circuite separate şi mai ales personal suficient, conform normativelor, şefii de secţie trebuie să devină răspunzători de bugetul pe care în teorie îl gestionează (în realitate aceasta nu se întâmplă) şi să se abţină de la cheltuieli nejustificate. CNAS nu trebuie să mai aibe dreptul de a refuza nejustificat decontarea a 15% din spitalizări, aşa cum s-a întâmplat anul trecut şi multe altele care ţin de managementul sanitar al sistemului, ţin de Ministerul Sănătăţii. 

Nu ne rămâne decât să îi lăsăm pe specialiştii trimişi în control să-şi facă datoria, să sperăm că nu sunt parte indisolubilă a sistemului şi să ne anunţe şi pe noi despre măsurile luate. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite