Dincolo de “tabere“ şi  ironiile maligne la adresa celor doi, beligeranţii sunt intelectuali de marcă ai României, în linia a ceea ce Lepenies  defineşte   “intelectualul european“, ca “sfinţi fără nimb“. Cei care le-am fost studenţi sau le-am citit cărţile, ştim că ambii merită din plin toată consideraţia şi că a reduce disputa la nivelul ringului de box sau meciul Steaua-Rapid este nu doar o reducţie grosolană, ci şi o neobrăzare, o “ţigănie“(ca anarhie, opusă  nesupunerii civice organizate - in opinia mea).

În fapt, dl. Andrei Pleşu vede “mântuirea/”ieşirea din robie“ a cetatenilor români ca pe o repliere a responsabilităţii personale, ca “societate civilă“, iar dl. Andrei Marga ca pe o repliere a responsabilităţii colective, ca “politică de stat“. Ca în snoava cu califul, amandoi au dreptate, ba chiar şi eu, care mă îndoiesc, cartezian, de ambele perspective.

Am înţeles asta zilele trecute, cand peroram despre “a doua abolire“ a rromilor, ca Dezrobire a sufletelor/inimilor şi nouă miză pe raţiune şi proiect existential, ca metanoia. Audienţa din sala prefecturii din Iaşi, cvasi-plină, era formată majoritar din elevi şi studenţi plictisiţi, aduşi cam cu arcanul de părinţi şi cadre didactice, gata să aplaude, ca să se termine mai repede. Deşi era o zi semnificativă, stipulată şi prin Legea 28/2011 privind comemorarea abolirii robiei rromilor din România, nici ţipenie de reprezentanţi ai Puterii locale, eram “noi de noi“, in “ţigăniile“ noastre. Nu cred  că in “ţărăniile“ româneşti e altfel.

Lipseşte acel ceva care să umple golul din sufletele oamenilor, pentru că nu mai este funcţională nici mântuirea mistică prin “credinţă-sperantă-dragoste“ faţă de Dumnezeu si de “aproape“, nici salvarea naţională prin stat, cu promisiunile sale de “libertate-egalitate-fraternitate“.

Puterea celor lipsiti de putere, de la Iluminism incoace, presupune autonomizarea individului, reducerea dependenţelor faţă de stat, inclusiv faţă de Dumnezeu, ca proces de “desvrăjire“. Unele “minuni“, cum ar fi traversatul strazii “cu ajutorul lui Dumnezeu“, ar trebui subînţelese, ca şi gravitaţia, sunt interdependente,  merită un minim efort creştinesc sau cetăţenesc de a  nu traversa, când semaforul e roşu. Este foarte în stil românesc să deplasăm discuţia nu atât înspre regula aşteptatului la stop, cât înspre a comenta frustrat, băşcălios, cusururile creştinului sau cetăţeanului angajat in traversare, prea PDL-st, prea USL-ist, prea de la ţară, posibil  ţigan (nicidecum rrom !), deşi toţi suntem dupa chipul si asemănarea lui Dumnezeu şi cu cetăţenie româna. La fel, dincolo de instrumentalizările Puterii, aderări/post aderări la UE si globalizare, criza României este legată de viaţa comună, de insingurarea şi pustiul din noi, de cum nu reuşim să ne reconstruim din interior, intr-un individualism cu fuziuni comunitare.

Prima “abolire a sclaviei“ cunoscută este  biblica “iesire din robie“ făcută de Moise, cu sprijin divin explicit, contra unui legământ normativ, “Cele 10 porunci“. Este şi prima revolutie, cu toate ingredientele  de haos, violenţa şi manipulare a maselor, deşi, consideră specialiştii, rolul maselor în istorie este secundar, totdeauna  schimbarea vine de sus in jos, iar termenul mai precis ar fi refolutie.

O “revolutie copernicană“, care sa răstoarne realitatea cu susu-n jos, e un proces de lungă durată, care presupune schimbarea lentă a mentalităţilor. Ea a început în Renaştere  (nu la noi, la occidentali!), ca un proces de “desvrăjire“, care se referea la raţiunea umană, la dorinţa salvatoare de (auto)Cunoaştere, nicidecum la detronarea lui Dumnezeu, deşi e demonstrabil că unii au înteles şi pe dos. Peste timp, nu doar Revoluţia franceză, ci şi premisele morale ale lui Kant s-au fanat, iar cei care am fost pe strazi in decembrie ’89 sau in fenomenul  “Piaţa Universităţii“, care i-a urmat, avem gustul amar al acestui adevăr.

Putem conchide că revolutiile sunt sau de drept divin, sau de stat, ca  “revrăjiri“ ale Puterii, dar şi că, la noi, nu s-a clarificat polemica iudeo-creştină privitoare la rigoarea respectării regulilor, Lege vs. Dragoste, ultima, în versiunea paulinică a unei perpetue iertări, pentru că "dacă dragostea nu e, nimic nu e". Dar cum iubesc cei ce nu pot iubi ? E bine să fim circumspecţi, şi dragostea are nevoie de reguli,  dragostea celor care nu iubesc  este egocentrică, destructivă  -  asta chiar ştim mai toţi, dureros.

A  fi şi înger diabolic, şi diavol angelic, ba rrom, ba ţigan, “nici câine, nici ogar“ e o nevroză care devine o chestiune de luciditate şi, mai ales, de responsabilitate personală, ca repliere morală intr-o normativitate a bunului simţ. Acel “ceva“, ABC-ul oricărui început, este respectul pentru Celălalt, empatia faţă de “aproape“, identificarea similarităţilor, nicidecum sălbăticia fasonării “aproapelui“ după propriile ţăcăneli demiurgice, PDL-iste sau USL-iste. Mentalitatea autoritaristă, de "jupân", este marea deficienţă a mentalului românesc, desi fuga după demnitatea publică nu te mai poate scapă de puşcărie! Demnitatea se câştigă prin respect, nu este un dat natural, respectând eşti respectat !

Dacă până şi rromii inţeleg că “ţigăniile“ sunt metehne contraproductive,  devine clar că civilitatea şi auto-responsabilizarea trebuie să-şi intre în drepturi! Aşadar, drepturi, dar şi responsabilităţi !