Duhovnicul nu e psihiatru, psihologul nu e clarvăzător, nici procurorul Dumnezeu!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Mediafax
FOTO Mediafax

Speculaţiile sunt nu doar nepermise, penibile dar şi lipsite de orice tip de profesionalism. Deci presa are un rol esenţial în protejarea societăţii nu în vulnerabilizarea ei. Şi procurorii asemenea.

A) Am întâlnit, ca psiholog, persoane care au ucis, care au avut tentative de omor şi care au vrut să se sinucidă. Agresivitate extremă. Unele au ucis cu intenţie şi premeditat/organizat, una sau mai multe victime, altele sub impulsul furiei negestionate, al unui gest negândit, agresiv şi necontrolat, într-o clipită, purtând în consecinţă regrete profunde ani şi ani, au fost adulţi care şi-au ucis părinţii, soţia/soţul, părinţi care şi-au ucis copiii, fraţii, rudele, prietenii sau necunoscuţi, accidental sau nu. Unele au ucis sub influenţa consumului de droguri/alcool sau fiind diagnosticaţi cu o tulburare psihică, unele nu şi-au amintit sau nu-şi explică, nerecunoscându-se în actele lor şi, din păcate, am întâlnit persoane care la mulţi ani după comiterea faptei nu purtau niciun regret pentru crimele comise. De aceea, am un negrăit respect pentru psihologii din penitenciare. Nici nu vă daţi seama ce povară este să întâlneşti în fiecare zi zeci şi sute de infractori, oameni care au făcut rău şi care execută o sentinţă ani de zile după gratii. La un moment dat, ai impresia că psihologia e o profesie incredibil de tristă şi deprimantă, că întâlneşti exclusiv oameni în suferinţă (că doar oamenii fericiţi nu vin niciodată la psiholog) şi că aceste cazuri te deprimă, că ar fi de preferat să lucrezi la un loc de joacă, unde întâlneşti fiinţe mici şi vesele sau într-o cofetărie unde oferi prăjituri, îngheţată şi zâmbete clienţilor. Şi câte alte sute de opţiuni mai fericite nu poţi avea într-o viaţă!

Speculaţiile sunt nu doar nepermise, penibile, dar şi lipsite de orice tip de profesionalism.

B) Tripla crimă de la Braşov şochează. Un om îşi ucide rând pe rând soţia, fiica şi fiul. Ghici ce? Repede, psihologii/psihiatrii sunt întrebaţi să explice. Să explice ce? Psihologii, care nu au nicio legătură cu suspectul, pot cel mult explica la modul general o crimă din tratate sau conform experienţelor profesionale. Speculaţiile sunt nu doar nepermise, penibile, dar şi lipsite de orice tip de profesionalism. Profesional vorbind, nu te poţi exprima faţă de un caz pe care nu l-ai cunoscut, nu l-ai examinat psihologic, şi dacă ţi-a fost cumva pacient ai nevoie de acordul acestuia pentru a vorbi. În cazul omuciderilor se fac expertize psihiatrice numite medico-legale, psihologul fiind inclus. O expertiză nu o faci într-o zi, nici pe fugă. Pe de altă parte, nu este deloc ruşinos să spui „nu ştiu, nu mă pot exprima“.

În sens contrar, anchetatorii, fie că vorbim de poliţie sau parchet, sunt cei care nu au nicio limitare, ne oferă public la un interval de doar câteva ore informaţii din cadrul anchetei în desfăşurare. Constat că parcă este o legătură de suflet între aceştia şi jurnalişti. Presa află prima detaliile crimei şi, cum am criticat de fiecare dată, comite greşeala neiertată de a publica aceste informaţii care, sincer, nu au nicio contribuţie, nu fac bine nimănui. Cum să publici cuvânt cu cuvânt din referatul procurorilor? Să explici fiecare pas al crimei? Nu acuz că este doar înfiorător, ci că în multe dintre situaţii mai ales cu privire la descrierea modalităţii, a metodei crimei, încurajezi pe cei cu gânduri să repete aceste acte. Ceea ce se numeşte contagiune socială. Şi am avut multe exemple celebre când, la câteva zile de la descrierea unui caz de ucidere/sinucidere, numărul lor a crescut folosind exact aceeaşi metodă. Deci presa are un rol esenţial în protejarea societăţii, nu în vulnerabilizarea ei. Şi procurorii asemenea. Un referat, cred eu, ar trebui să fie confidenţial, să slujească unui scop precis, nu material de presă. De altfel, şi televiziunea, după cum vedem în fiecare seară imagini cu impact emoţional. Păi, deontologic ar fi ca o imagine cu un astfel de impact emoţional să nu fie difuzată. Că ne anunţă la început nu este suficient. Dar mă întreb: există o Comisie de etică pentru jurnalişti?

S-ar impune, totuşi, o reglementare a acestor practici şi o decenţă profesională. Nu poate fi întreaga viaţă un cancan.

În cazul de faţă, aflăm de la parchet că suspectul, arestat deja, nu are regrete, că are justificări de tip religios, ba chiar reprezentanţii instituţiei emit unele remarci personale. Greşit. Nu ştiu însă cu ce mandat? Purtător de cuvânt înţeleg, dar cine permite ca în timpul serviciului unui procuror sau poliţist, la fiecare oră, pe măsură ce apar noi detalii, să apară la televizor cu informaţii ce ţin exclusiv de anchetă şi care uneori nu sunt verificate şi verificabile („se pare că“)? Prea mulţi părelologi şi prea puţini profesionişti. Pe de altă parte, suspectul însuşi are dreptul la protecţie. S-ar impune, totuşi, o reglementare a acestor practici şi o decenţă profesională. Nu poate fi întreaga viaţă un cancan.

C) Plecând de la informaţia că suspectul a mers cu o zi înainte la o mânăstire, tot jurnaliştii au început să emită ipoteze care sunt uşor acceptate de poporul nostru: energii, vindecări miraculoase, revelaţii religioase, locuri sacre, Anticrist, exoterism etc. Un preot din zonă a dat şi el repede o declaraţie. Dom'ne, zice:

„El de fapt a venit să se liniştească, deci avea o problemă. Simţea nevoia asta. Dar el nespunând cuiva - şi putea s-o facă la spovadă - a rămas cu chestia asta în sufletul lui, care probabil s-a amplificat foarte mult.“

Vă daţi seama că preotul nu a vorbit cu suspectul. Altfel ne-ar fi zis asta. Deci altul care se exprimă fără a cunoaşte ceva. Deci am avut psihologi, procurori, poliţişti, preoţi, jurnalişti. Ce a mai rămas? Da, avocatul divulgă că nu a fost prima vizită la mânăstire, că o frecventa de ceva ani buni şi că exista o preocupare pentru explicaţii de tip exoteric.  

Plecând de la acest caz, vreau să insist că poporul nostru este unul care îmbină perfect credinţa cu superstiţia, tradiţia, necunoaşterea cu antiştiinţa şi exoterismul. Acelaşi om vulnerabil psihic merge la preot, la spovadă, la vrăjitoare şi la psiholog. Şi pe urmă renunţă pentru că nu simte nicio ameliorare. Ce este grav că, din păcate, trăim în ţara în care prea multe persoane cu tulburări psihice nu doar că frecventează (suntem liberi), dar sunt îndoctrinate şi încurajate să caute soluţii spirituale la probleme de natură psihiatrică, ceea ce este cu totul altceva. Dacă suferi de o tulburare de personalitate, nu faci Sfântu Maslu, chiar dacă participă 3, 7 preoţi. Suntem poporul care confundă Liturghia cu PSIHOTERAPIA, iar călugării îşi arogă supracompetenţe de Psihiatrie recomandând cu autoritate „post aspru şi acatiste“ în loc de Haloperidol! Dragă, alcoolismul nu este patimă, ci dependenţă, adică tulburare a creierului.

Un lucru ar trebuie să fie limpede pentru totdeauna: DUHOVNICUL NU ESTE PSIHIATRU! Or, când aceştia sesizează indici ale unei tulburări psihice (fie la spovadă), au obligaţia (repet obligaţia) de a recomanda şi insista pentru control de specialitate, internare de urgenţă etc., de a proteja victimele, nu să le încurajeze „să-şi poartă crucea suferinţei“ şi să rezolve pe căile lor duhovniceşti, eronate (vezi cazul Tanacu)!

p.s. "Chiar daca un psiholog are cunostinte bogate de psihiatrie si psihanaliza, cunostinte ce n-ar trebui sa-i lipseasca nici preotului, totusi duhovnicul il poate ajuta mai mult pe credincios pentru ca omul are nevoie si de increderea in ajutorul lui Dumnezeu."

+ Andrei, episcop de Alba Iulia

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite