George Bernard Shaw a fost, fără îndoială, un personaj important al secolului trecut. Cine n-a savurat teatrul său („Pygmalion", „Discipolul Diavolului" etc.), proza sa, oratoria sa? A luat Premiul Nobel în 1925, a luat şi un Oscar în 1938, a fost cofondator al celebrei London School of Economics şi a fost foarte activ în plan social şi politic. Era spiritual, energic, original. La premiera uneia dintre piesele sale, regele Angliei a râs până a rupt scaunul. Una peste alta, omul a fost - şi este încă - o vedetă prizată în toată lumea. Iar vedetelor li se iartă multe. Lui Bernard Shaw însă nu i se iartă, pur şi simplu, derapajele. I se uită. Îşi mai aminteşte cineva, astăzi, de articolele din presa britanică în care savurosul scriitor se declara entuziasmat, la grămadă, de Hitler, Stalin şi Mussolini? Mai ţine cineva minte un discurs al său din 1931, în care propunea ca, o dată la cinci sau şapte ani, fiecare cetăţean să fie chemat în faţa unui juriu pentru a-şi justifica existenţa? Şi dacă nu şi-o justifică să fie informat că marele organism social din care face parte nu-şi mai poate asuma ţinerea lui în viaţă? Mai pomeneşte cineva despre apelul său către chimişti, lansat în 1934? Bernard Shaw cerea, pe un ton rezonabil, să se inventeze „un gaz uman", „a gentlemanly gas", care să ucidă pe loc şi fără dureri, aşa încât indezirabilii să fie evacuaţi civilizat. O profeţie demnă de un om „inspirat". Gazul la care visa a fost inventat zece ani mai târziu, s-a numit „Cyclon B", şi a fost folosit de nazişti în lagărele de concentrare. Ai zice că asemenea „isprăvi" sunt de natură să devină, pentru autorul lor, un stigmat de neşters. Nu e cazul. Bernard Shaw, devenit în 1930 un vocal prieten al Sovietelor, e absolvit. Absolvit e şi Jean Paul Sartre, care, în 1972, putea declara, într-un interviu, că anticomuniştii nu trebuie arestaţi, ci împuşcaţi, pentru că din închisoare se mai poate ieşi. Oricum, pentru Sartre (el însuşi laureat al Premiului Nobel), „anticomunistul e un câine". În schimb, Che Guevara, pe care l-a vizitat în Cuba în 1960, era demn a fi socotit „cea mai completă fiinţă umană a erei noastre". Nu contează. Nu există un „caz" moral Jean Paul Sartre. Ba, din contră! Îi lăudăm „angajarea". Apreciem „umanismul" său, de vreme ce, iată, în 1974, a fost capabil să-i viziteze în închisoare pe membrii grupării Baader-Meinhof („Armata Roşie") şi să protesteze faţă de condiţiile proaste oferite de penitenciarul german. (Asta într-un moment în care ororile Gulag-ului erau deja cunoscute în toată lumea!).

Nu vreau să spun că, date fiind asemenea enormităţi comportamentale, Bernard Shaw şi Jean Paul Sartre trebuie trecuţi la index. Constat doar că nimic nu este prea grav, dacă eşti „bine situat" ideologic. Greşelile - evident condamnabile - ale celor din tabăra opusă (de-alde Heidegger, de-alde Mircea Eliade, Cioran & Co) trec mereu înaintea meritelor lor. În ce mă priveşte, sunt în mod decis pentru dezbaterea publică a tuturor demisiilor morale, a tuturor asocierilor cu universul crimei şi al minciunii. Cer doar ca deraierile stângii extreme şi cele ale dreptei extreme să capete un tratament simetric. Să nu mi se mai spună că unii, chiar dacă au făcut rele, rămân „băieţi buni", iar alţii, chiar dacă au făcut şi lucruri bune, rămân, în eternitate, „băieţi răi". Nu mai vreau să privesc chiorâş într-o singură direcţie. Vreau să mă supăr la fel şi pe unii, şi pe alţii şi să găsesc argumente plauzibile pentru a ierta ce e de iertat, indiferent de unghiul din care privesc.