În teorie, democraţia este infailibilă. Nimic nu poate fi mai bine reglat decât prin decizia majorităţii. O auzim de atât de mulţi ani, încât a devenit un soi de dogmă, o a 11-a poruncă divină. În realitate, însă, lucrurile stau mult diferit. De fapt, democraţiile europene moderne au depăşit de ceva vreme (să tot fie vreo trei decenii şi se suprapune destul de interesant cu revoluţia internetului) conceptul fundamental al funcţionării democraţiei, potrivit căruia decizia majorităţii devine obligatorie pentru întreg, deci şi pentru cei care s-au situat în minoritate.

De câţiva ani, ideea de majoritate este îndelung contestată, aruncată în derizoriu, redusă la nivelul primitiv al deciziei electorale şi măcinată de tot felul de politici de „corectitudine” faţă de minorităţi uneori închipuite. De fapt, nimănui nu-i mai pasă de majoritate. Oamenii politici, odată ajunşi în capul mesei, taie şi spânzură, schimbă legi, schimbă orice, principala lor miză fiind să-şi satisfacă nevoile de individuale şi de grup, nu pe cele ale electoratului pe care l-au momit să-i sprijine pentru a obţine puterea.

Uitaţi-vă, bunăoară, la frenezia idioată cu care incompetenţii fiecărui partid sunt aburcaţi în funcţii publice după fiecare schimbare de gardă la Palatul Victoria. Nu contează competenţa (pe care o clamau sfâşietor, de-a dreptul lacrimogen, atunci când cereau voturi), ci apartenenţa la grup şi contribuţia la victoria electorală. Lipitorii de afişe, sponsorii (deseori din zona gri şi interlopă) şi clănţăii de partid primesc recompensele (adică funcţii plătite din bani publici sau contracte grase cu statul) cu mândrie, deşi competenţa (sau mai bine zis lipsa acesteia) nu-i recomandă nici măcar să fie portari la instituţiile la care devin directori, manageri samd.

De cealaltă parte se află poporul ameţit de iluzia drepturilor individuale absolute. „Am drepturi, domnule, lasă-mă în pace cu majoritatea şi interesul public! Eu nu vreau să mă supun tiraniei majorităţii!”, este lozinca tot mai des vehiculată, fie că vorbim despre vaccinarea copiilor sau despre orice alte decizii care au impact asupra întregului numit popor. Sincer, nu m-aş mira dacă, în curând, aş auzi de comunităţi care vor refuza să achite taxele şi vor decide să se răscoale contra sistemului. Cocteilul din libertăţile individuale hiperbolizate şi proverbiala ineficienţă a statului  recomandă un astfel de scenariu. Poate nu chiar acum, dar în câţiva ani este previzibil să apară.

Criza generată de epidemia de coronavirus începe deja să pregătească terenul pentru scenariile anarhice complexe şi extinse. Culmea, anarhia se manifestă sub stindardul democraţiei, căci sunt, de exemplu, tot mai numeroşi indivizii care, puşi în faţa obligaţiei de a respecta regulile de carantină, de prevenţie, de bun-simţ, refuză să se supună invocând drepturile fundamentale ale omului. O mulţime de români au plecat pur şi simplu din carantină (atât în România, cât şi în Italia) argumentând că au dreptul la liberă circulaţie, că-s liberi să facă ceea ce-şi doresc. În aceeaşi notă a nesupunerii civice, zilnic, internetul este potopit de ziceri lipsite de logică, de lozinci în care democraţia este invocată vârtos în numele unor acţiuni anarhice, disolute, periculoase pentru societate şi, în ultimă instanţă, chiar pentru însăşi existenţa rasei umane.

Să fie clar! Virusul numit COVID-19 s-a răspândit atât de repede mai ales pentru că oamenii au refuzat să se supună regulilor. Li se spune să stea în case, să evite mulţimile, dar fotografiile postate peste tot arată mulţimi relaxate, fără protecţie, în zone cu risc major („zone roşii”). Li se cere să anunţe medicul că au fost în zone cu risc, dar se eschivează de la asta şi colindă mall-urile sau se apucă să împartă ghiocei pe stradă, în numele unui partid. Oare nu cumva omenirea îşi programează propria distrugere cu calm, în numele dreptului de a-şi pune capăt zilelor? Căci mie – „istericul şi ipohondrul de la ziar” - mi se pare că la asta asistăm: la o încercare de sinucidere colectivă.

Descoperim o faţă hidoasă a democraţiei. De fapt, este faţa urâtă a omenirii, care, iată, se dovedeşte incapabilă să lase deoparte orgoliile şi ambiţiile individuale pentru a sluji unui interes general. În ciuda realităţii că oamenii mor pe capete (rata mortalităţii este 5-6 ori mai mare decât la gripa sezonieră), că molima se răspândeşte mai iute decât orice boală cunoscută, că infecţia se manifestă atipic (ieşit din tiparul gripei clasice; oamenii de ştiinţă spun că este îndoielnic că epidemia se va opri la debutul sezonului cald), internetul este plin de „înţelepţi” care le spun adepţilor lor (şi sunt o mulţime, din păcate), că molima de COVID-19 este o invenţie a presei, că este o gripă banală, că industria farmaceutică şi masoneria, că ruşii, că chinezii, că americanii, că sufletul lui Avram Iancu...

Liderii iluzorii izvorâţi din cotloanele internetului găsesc o explicaţie pentru orice, pentru ei orice aberaţie este mai bună decât adevărul ştiinţific, iar cohortele de roboţii umani ai „like”-ului şi „share”-ului cred şi nu cercetează, insistă, înjură, agită pumnii în aer, calcă în picioare bunul-simţ, neagă evidenţele. Drumul de la democraţie la anarhie este al naibii de scurt, după cum se poate deja constata... 

P.S.: Confirm un lucru deja spus de n-şpe mii de ori: cauza acestei brambureli existenţiale este educaţia. Care, vorba lui nenea Iancu, există, dar lipseşte cu desăvârşire.