Drumul robilor

Un drum militar interbelic este folosit astăzi de posesorii de case de vacanţă din Cluj În 1937, câteva zeci de moţi din Bordeşti, în majoritate femei si copii, au fost chemaţi


Un drum militar interbelic este folosit astăzi de posesorii de case de vacanţă din Cluj

În 1937, câteva zeci de moţi din Bordeşti, în majoritate femei si copii, au fost chemaţi de Armata română să croiască un drum cu pretenţii strategice în Muntele Rece, către ţinutul Clujului. Femeile au săpat fundaţia cu târnăcoapele, iar copiii au bătătorit piatră lângă piatră, în carnea versantului vestic. In 1940, drumul a fost terminat, dar Armata n-a dat de băut, Regele şi viitorul dictator militar, generalul Antonescu, n-au venit să-l inaugureze, iar moţii s-au întors la viaţa lor scurtă şi anevoioasă.


În sat, doar cocoşii şi vacile nu se numesc Bordea. In rest, dacă dai de oarecine în drum, poţi să fii sigur de numele pe care-l poartă acela. "Mie-mi zice Grigore Bordea, femeia ceea îi tăt Bordea, mi-I oarece rudă, iar omul de colo îi un văr, Radu Bordea", zice moş Grigore, arătând spre un ţăran care, peticit dar fudul, îşi conduce carul cu boi pe uliţă. "Unde meri, mă?", repede moşul în treacăt o întrebare către acela, nu că ar fi curios, ci mai degrabă pentru că orice trecere a unei fiinţe vii pe "Drumul lui Antonescu" din Bordeşti este un mic eveniment local, care merită musai marcat cumva.

Moţii vorbesc puţin

Radu Bordea parcă nu-l aude, merge mai departe pe lângă boii lui, băţos şi oleacă adus de spate, cu biciul în cumpănire şi pălăria moţească pe-o ureche. Cămeşa îi curge din pantaloni ca la o prezentare de modă Botezatu, iar ceafa îi este aproape albastră de la briciul de ras. Trece un timp, apoi boii ajung într-o curbă, pleznesc din cozi şi se întoarnă brusc spre stânga Drumului.

Doar atunci Radu Bordea îi răspunde peste umăr lui moş Grigore, cu un soi de nedumerire supărată, că uite, bă, tocmai lui, Radu Bordea, i se întâmplă să fie pe drum la orele acelea din seară: "Merg pe Cheşcheş, no, la deal!". Grigore, însă, nu-l mai aude. Moţii vorbesc puţin şi, din cauza asta, când au de aşteptat câte-un răspuns, renunţă repede şi pleacă. Şi-apoi, pe cine mai interesează azi că unul de-al lui Bordea merge pe Cheşcheş, când au ajuns unii pe Lună şi nimeni n-a mai auzit de ei?

La "Castelul Inginerului"

"Drumul ista numa' din mâini s-a făcut, între Valea Ierii si valea Răştii. Când au început lucrul la , eu eram, cum se zice, pruncuţ uitat pe laiţă", povesteşte moş Grigore. "Au vinit atunci la noi în cătun, neşte ingineri de la Bucureşti, Vendel şi Brusch pre numele dânşilor- pe vremea aceea, enginerii erau puţini, buni şi respectaţi, le-a făcut oamenii o casă mare unde să stea şi le-au zis la casă . Apoi, soldaţii au chemat oamenii la muncă la Drum, care de pe la Feneşel, care din Hăşdate, Bordeşti şi Valea Ierii, că pe-aici, prin munţii aceştia, îs mulţime de cătune.

Ungurii care stăteau la Săbădista, ereau mai avuţi ca noi, n-or vinit la muncă. Inginerii le-o zis aşe la oameni: . Le dădea la oameni, adecă, ceva slană, cucuruz, farină şi câţiva pitaci, nu mult, vreo doi-tri lei. Noi eram şepte în familie, tata murise- să-l ierte Dumnezeu, şi din cinci surori a mele, au lucrat la Drum, doar Ana şi Ileana. Lucrau, săracele, până în puterea întunerecului şi în zilele de sâmbătă. Aveau câte-un picher (şef de echipă-n.n.) la fiecare şese oameni şi acela îi împărţea pe trebi. Au mers surorile mele la muncă la Drum că era lipsă de bucate, nu se făcuse de niciunele, eram familie grea şi mai ieşeam din iarnă… Din iarna foametei ieşeam…"

Moş Grigore se scutură puţin, ca şi cum a răzbit frigul acela din iarna anilor '30 până la el, apoi cere babei să-I aducă o farfurie de pere ("Aur, nu pere, domnule…") şi continuă: "Drumul l-au început dinspre culme şi au mers spre Someşul Rece, aşa socotiseră ei, inginerii. Era mulţime mare de oameni tăbărâtă pe coasta asta a dealului, domnule, care cu târnăcoape, care cu caii, care cu toporul…"

Graniţă prin vama-cucului

"Tare greu s-o lucrat la Drum, cu bărbaţii plecaţi- parte la concentrare în armată, parte fugiţi sau duşi cu negustoria. Femeile au spart piatră cu târnăcopul şi barosul, au închipuit şanţuri în pământ, au mânat carele cu materiale, au săpat scurgeri pe lângă Drum. Piatra, ca s-o aducă pe munte, o puneau pe târşe din lemn, că altfel omorau caii.

Copiii au înfipt şoşi din gorun din doi în doi metri, să protejeze fundaţia şi s-o întărească, au bătătorit pământul şi piatra, au cărat cu roaba…S-o suferit mult acolo. Gligoru Bosneanului din Feneşel o rămas fără picioare în accident, iar unul de-al lu' Durdea, o murit strivit. Noi, medici n-aveam aici: dacă erai bolnav, ieşeam şi spre Dealul Calului, spre Abrud, acolo era cabinet!" Grigore Bordea tace şi în jurul lui, nici Muntele Rece nu mai zice nimic. Întoarsă din odaie cu strachina de pere, baba lui se aşează din nou pe scăunelul ei şi aşteaptă nemişcată, ascultând tăcerea asta care, parcă respectă toamna târzie de-afară.

Moş Grigore îşi odihneşte acum sufletul şi gândurile. Nu-şi aminteşte cu plăcere de acel fragment de copilărie, dar fără acesta, viaţa lui ar semăna cu un ulcior sfărâmat. Uriaşa lucrare a fost finalizată în 1940, an de război, când o parte din Transilvania a fost cedată Ungariei horthyste. "Drumul lui Antonescu" a rămas în partea română, ca graniţă şi a fost folosit sporadic de refugiaţii care fugeau de teroarea jandarmilor I grănicerilor maghiari.

"Mulţi or umblat să treacă de la unguri încoace, prin vămile-cucului. Era unul de-al lui Maer, Vasile îi zicea… Săracu', o încercat să ajungă în jos, la Someşul Rece, la români, că el rămăsese sub ocupaţie. L-or prins honvezii (soldaţi maghiari-n.n.), l-or bătut cumplit şi l-or ţâpat tocmai în Germania, la muncă. Pe-aici or fost lupte grele.

Nemţii au fost cu ungurii, erau întăriţi la Lona, doar în 1944 i-au răzbit ruşii, au adus pe Drumul lui Antonescu până sus, nişte baterii de Katiuşa şi i-au prăpădit cu focul. Eram copii, ne uitam şi noi la dânşii, ruşii umblau cu camioane, dar soldaţii noştri tot în căruţe cu cai erau", se urneşte iar cu povestea moş Grigore Bordea.

Pe Cheşcheş, la deal

După 1945, "Drumul lui Antonescu" a fost folosit mult timp de moţii care vindeau cocs la "Mori", în Sărmaş şi Feldioara. Cărbunele este preparat în vetre săpate în pământ, unde lemnele ard mocnit cel puţin patru-cinci zile. Astăzi, pe "Drumul lui Antonescu" se înşiră casele moţilor, dar şi proprietăţile unor personagii izbucnite după Revoluţie. Maşini grele, învârfuite cu buşteni, coboară hoţeşte după lăsarea întunericului şi grămezi de lemne aşteaptă încărcarea la marginea Drumului.

Arse odinioară cu rachetele Katiuşa, pădurile muntelui Rece cad acum sub topoarele tranziţiei, sub o nevoie imobiliară care dărâmă casa verde a Domnului. Se mai aud câinii bătând prin curţile izolate, se mai văd Bordeştii purtându-şi carele spre Cheşcheş, dar viaţa pare dusă departe de-aici: copiii-robi care au lucrat la "Drumul lui Antonescu" sunt astăzi bătrâni, obosiţi şi năuci sub avalanşa civilizaţiei de consum. Dacă mâine i-ar mobiliza la muncă inginerii militari Vendel şI Brusch, s-ar minuna oleacă şi-ar spune, precum drumeţul fără cărare: "Doamne, rogu-Te, tri ani să iei Valea Ierii la Tine…"

Drum judeţean cu cabane

DJ107N (pe limba moţilor, "Drumul lui Antonescu") este inclus într-un program de reabilitare derulat de Consiliul Judeţean Cluj. Numeroşi posesori de case de vacanţă din zonă, printre care deputatul Daniel Buda, "mâna dreaptă" a liderului pedist Emil Boc, încă îl folosesc cu succes.

Foto: Traian George Horia

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos: