În jurisprudenţa islamică premodernă au existat diverse opinii referitoare la, atenţie, anumite practici sexuale şi nu identităţi de gen sau sexuale (un concept dezvoltat ulterior), opinii care porneau de la premisa încadrării homosexualităţii, a actului - nu şi a homoerotismului, dorinţei ca atare – în categoria păcatului religios. Dacă înfăptuirea acelui act sexual atipic, aproape imposibil de probat legal - ca şi adulterul în baza căruia, în fapt, s-a şi dedus prin analogie (qiyas) gravitatea infracţiunii sexuale - era pasibil de pedeapsă (hadd) sau nu, a rămas un subiect extrem de controversat. Unii jurişti clasici au decis pedeapsa cu moartea (în genere, în şcoala shafiită, malikită, hanbalită, jafari), alţii pedepse corporale (hanefiţii), alţii au pledat pentru suspendarea oricărei pedepse (zahiriţii, o altă grupare şiită minoritară, chiar şi unii jurişti hanefiţi).

Problema nu este ce anume a decis un grup de învăţaţi acum mai bine de o mie de ani, ci dacă acele decizii sunt infailibile, sacre şi imuabile. Însăşi diversitatea şi modul de operare a jurisprudenţei islamice tradiţionale ne oferă răspunsul: Coranul şi sunnah (tradiţia profetică) nu oferă legi clare, explicite, rigide referitor la acest subiect, aşadar verdictele juriştilor au fost inevitabil bazate pe propria lor interpretare umană, subiectivă, limitată şi condiţionată nu doar de interesele şi preferinţele personale, cât şi de cunoaşterea specifică epocii şi mentalităţile sociale prevalente. Tentativele progresiste contemporane de reformare în diferite grade a jurisprudenţei islamice pornesc de la o - nu neapărat nouă - interpretare a versetelor coranice referitoare la povestea pedepsirii poporului lui Lut (Lot): pedeapsa nu este înţeleasă ca fiind cauzată de specificul actului sexual ca atare, ci de absenţa consimţământului, de violul practicat sistematic ca o formă de manifestare locală a puterii, de intimidare a străinilor care intrau în cetate. Coranul recunoaşte diversitatea umană şi nu o ierarhizează sau normează valoric decât în funcţie de evlavie, un mod metafizic lucid de a trăi; diversitatea orientărilor sexuale sau de gen nu poate fi atât de uşor exclusă din această regulă. Pe de altă parte, substanţa textului coranic este una eminamente etico-morală, pasajele de natură legală sunt rare şi ar trebui înţelese prin raportarea lor la principiile morale universale, repetitiv enunţate în text. Altfel spus, particularul ar trebui să fie înţeles prin prisma generalului, iar aserţiunile coranice să fie analizate holistico-tematic şi nu decontextualizat, aşa cum afirmă şi juriştii musulmani progresişti, promotori ai drepturilor LGBT+. Sau, mai simplu: legea divină (shari’ah) impune ca valoare absolută dreptatea, însă efortul personal şi failibil al oamenilor de a înţelege ce forme ia această dreptate în cazuri particulare (fiqh) este unul dinamic, permanent contestabil şi ajustabil la realităţile contemporane.

Personal, nu cred că există nici un motiv să acordăm mecanic mai multă legitimitate interpretărilor juriştilor de acum o mie de ani decât celor progresiste contemporane; lucrăm cu probabilităţi umane asumate, nu cu certitudini divine, urmărim reflectarea practică a unor principii şi valori coranice generale, precum dreptatea, egalitatea şi demnitatea umană (karamah), libertatea de conştiinţă şi religioasă, nu calchierea ineptă a unor legi concepute de jurişti implacabil şi, de altfel, neblamabil condiţionaţi de evoluţia cunoaşterii specifice societăţii lor, de idiosincrazii personale, de presiuni istorice sau politice. Mai ales atunci când încercăm să facem distincţii între drepturile sociale pe care le oferim anumitor grupuri de persoane, trebuie să tratăm cu foarte multă suspiciune şi precauţie interpretările textuale pe care le propunem. Dacă ontologia divină nu ne permite să concepem decât o divinitate dreaptă, acea divinitate nu poate fi sursa unor legi nedrepte, definind aici nedreptatea elementar, ca o afirmare trunchiată a umanităţii anumitor persoane şi/sau o limitare a drepturilor lor fundamentale. Ura este incompatibilă cu sacrul. În măsura în care definiţia actuală a dreptăţii asigură respectarea drepturilor a cât mai multor grupuri de oameni care nu lezează cu nimic drepturile celorlalţi oameni este mult mai probabil să fie mai aproape de idealul divin în această aproximare umană perpetuă a valorilor.

În acest context, referendumul pentru definirea familiei, mai ales în asocierea sa cu o serie de valori religioase, îmi pare a fi o absurdă, nocivă, isterică manifestare de frică, provenită, paradoxal, tocmai dintr-o confuză şi fragilă înrădăcinare identitară. Un fel de... ne e teamă că nu vom mai fi cum am fost tocmai pentru că nici nouă nu ne este foarte clar ce suntem decât dacă definim cu sfântă înverşunare ceea ce nu suntem.

P.S. Un pasaj din acest articol a fost publicat deja în Vice