Dreptul la opinie nu înseamnă „hai să ne dăm cu părerea!“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Libertatea de exprimare nu înseamnă a-ţi da cu părerea oricum, peste tot şi despre orice. Mai trebuie lăsat loc îndoielii, mai trebuie, din când în când, să te aşezi smerit sub semnul întrebării, să-ţi inventariezi riguros lucrurile ştiute şi, mai ales, cele neştiute. Nu te poţi închega neobosit în siguranţa de sine, nu poţi escalada ostentativ şarpanta omniscienţei, difuzând, în stânga şi-n dreapta, „opinii“.

 Mai trebuie să cântăreşti, să măsori, să judeci. Mai trebuie să stai şi ferm în faţa propriului orgoliu, nu doar să-i cedezi, cu una, cu două. E musai să-ţi şi radiografiezi, în amănunt, adâncurile propriei ignoranţe, să-ţi şi conştientizezi ferm limitele propriei incompetenţe. Nu poţi da, într-o doară, numai răspunsuri, cu pretenţia de a avea glazură mesianică, e necesar totuşi să mai pui întrebări, să fii curios, să asculţi, să afli… ― pentru că dreptul la opinie nu anulează comprehensiunea, competenţa, probitatea profesională, valoarea, autoritatea, într-un domeniu sau altul. Dreptul la opinie nu are ca premisă existenţială imediata încarnare în mioriticul „Gică contra“ şi nu anulează morala. Nu poţi vorbi oricând şi oricum, de dragul/în virtutea „dreptului la opinie“, peste o voce autorizată. Nu poţi contrazice un medic, de pildă, în condiţiile în care tot ceea ce ştii despre corpul uman este că are două urechi. Libertatea de exprimare nu autorizează ignoranţa şi, deci, nu presupune deriva şi navigarea în răspăr prin lumea ideilor.

Constat, cu surprindere, că, atât în viaţa reală, cât şi în mediile online, numărul acelora născuţi cu uşurinţa/cu „harul“ de a spune prostii creşte de la o zi la alta.

Umberto Eco considera că „Reţelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar, după un pahar de vin, fără a dăuna colectivităţii. Erau imediat puşi sub tăcere, în timp ce acum au acelaşi drept la cuvânt ca şi un premiat cu Nobel. Este invazia imbecililor“.

Dacă ar funcţiona bunul-simţ, dacă ar exista morala, reperul cardinal al unei societăţi civilizate, această „întâlnire“ internautică, cred eu, ar fi rodnică, în dialectica ei. Poate că, cine ştie!, acesta este şi scopul acestor aşa-zise reţele de socializare. Dar cum dimensiunii morale i se pierd contururile, pe zi ce trece, ajungând să fie considerată o adevărată meteahnă, situaţia începe să fie mai mult decât agasantă, e malignă, e apocaliptică...

Oamenii sunt egali, e-adevărat: în faţa lui Dumnezeu, în faţa legii (sau ar trebui să fie), au, fireşte, sau ar trebui să aibă, aceleaşi drepturi şi aceleaşi libertăţi. Numai că de acestea pot beneficia ― atenţie! ― dacă şi numai dacă îndeplinesc, întrunesc, respectă condiţiile, normele, regulile pe care le impune societatea, prin instituţiile ei şi prin codurile ei. Astea, practic, fac diferenţa, în această direcţie, între civilizaţie şi junglă. În junglă fiecare animal are „dreptatea“ sa, în societatea civilizată dreptatea este una singură ― reglementată prin legi juridice, morale, educaţionale etc.

În această situaţie, aşa stând lucrurile, merg pe mâna lui Eco ― poate că şi eu fac parte tot din „legiunea imbecililor“, însă am bun-simţ şi respect valorile (cele autentice, fireşte, nu falsele valori pe care ni le impun tot felul de lichele şi de ageamii, venind cu „dreptatea“ lor şi cu „adevărul“ lor).

Libertatea de exprimare, exercitarea dreptului la opinie impune, cred eu, cu precădere, fiecăruia dintre noi, obligaţia de a se cunoaşte, în prealabil, pe sine însuşi, vorba lui Socrate.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite