Meniul catodic de Ziua României a arătat la fel ani în şir: paradă militară, dansuri populare, partituri culinare în cheile Fa-Sol (cu sau fără cârnaţi), plus un vălmăşag de declaraţii duios-ipocrite pe adresa ţărişoarei, rostite de români strânşi de reporteri sub umbrela lui „Ce-ţi doresc eu ţie". Inflamări patriotice, căluşari, salve de tun, steaguri pe stâlpi, abur de cazan şi farfurii de plastic. Picoteală pe canapea, în aşteptarea filmului tematic de seară, în care voievodul repede ghioaga în duşmani şi-i deşiră moral prin avântate formule retorice. În general, Ziua României e un prilej de exces festivist imposibil de ratat. Şi de spectacole groteşti în care un fals Ion Creangă vorbeşte despre privatizările suspecte, Zmeul-zmeilor e somat să-şi achite rata la vizuină, Făt-Frumos are cocardă tricoloră, iar Ileana Cosânzeana găteşte cu mujdei şi îşi întreabă vecinii cu cine fac banking. Ziua Naţională n-ar trebui să inspire atâta kitsch, dar facilul are pretutindeni alaiuri lungi şi mulţumite.

Tocmai de aceea m-am bucurat când am văzut că unele posturi TV au schimbat foaia şi au decis să renunţe la repertoriul clasic. Însă uneori bucuria e dovadă de nesăbuinţă la porţile Orientului. Două dintre aceste posturi, unite prin stranii manevre telepatice, au decis să înnobileze ziua naţională prin discuţii pe aceeaşi temă: de ce aţi pleca din România? Bizară coincidenţă, ciudat unghi de privire a ţării. La antipodul refrenelor lăcrămoase şi al hăuliturilor patriotarde, moderatorii celor două emisiuni (chiar nu contează cum îi cheamă şi unde lucrează) au invitat pur şi simplu la părăsirea ţării. Iată un raţionament cu adevărat original: iubim cu atât aplomb România, încât îi facem pa. Dragostea pe care i-o purtăm ne îndeamnă s-o lăsăm de izbelişte. O preţuim într-atât, încât nu mai vrem să ştim de ea. Mândria de-a fi român se manifestă prin cumpărarea biletului dus, cu degetele bătând nerăbdător darabana la ghişeu.

E interesant felul în care se exclud oamenii din discuţie când vine vorba de beteşugurile României. Atitudinea predilectă este „de vină sunt ceilalţi". Fiecare nemulţumit colindat de gândul plecării are multe de imputat semenilor şi nimic sieşi. Fiecare se consideră un măr sănătos care, vrând să se distanţeze de putreziciunea celorlalte, decide să zboare din coş. Pomelnicul defectelor invocat de invitaţii acestor emisiuni e lung ca ziua fără cafea. Nimic nu mai pare să placă fataliştilor de profesie şi doctoranzilor în defetism. Hibele României sunt prezentate fără să se sufle o vorbă despre răspunderea pe care-o avem noi înşine. Argumentele pro-plecare sunt îmbrăcate în dispreţ subţire şi blazare adâncă. Ne displac teribil de multe: funcţionarii corupţi (dar oare nu noi îi înnădim la şpăgi?), medicii care operează după bunul plic (dar oare nu noi întindem plicul?), politicienii jalnici (dar oare nu noi îi alegem?), murdăria de pe străzi (dar oare nu noi o facem?) şi o sută altele. Este plecarea o soluţie pentru românul excedat? Posibil. Are România ceva de câştigat de pe urma acestor plecări? Nimic. Întrebarea e caraghioasă, poate, dar n-am cum să n-o pun: nu cumva fiecare demisie din condiţia de trăitor în România ascunde un sâmbure de laşitate? Suport orice acuzaţie de candoare, patetism sau fugă din realitate. Cu toate acestea, nu pot să mă dezbrac de locul unde am venit pe lume ca de o cămaşă care a intrat la apă, s-a scămoşat sau nu mai e la modă. Iar dacă vorbitorii de ziua României au explicat de ce e sănătos să pleci, o să-mi permit ca săptămâna viitoare să dau un singur motiv pentru care n-aş dezerta nici în ruptul capului.