Dr. Gabriel Diaconu: ”Ce iese bifurcat din limba acestui prelat e demonul îndoielii”. Despre cine este vorba
0
Medicul psihiatru Gabriel Diaconu atrage atenţia asupra toxicităţii unui anumit tip de discurs foarte prezent la mulţi prelaţi în plină pandemie, cu atâ mai mult cu cât este difuzat în mass-media.
Într-o postare pe pagina sa de socializare, medicul psihiatru Gabriel Diaconu descompune punct cu punct un rationament inept referitor la ştiinţă al unui înalt prelat. Despre cine este vorba?
Redăm mai jos întreaga postare de pa pagina de Facebook.
Haos. IPS Teodosie şi naivitatea sa în faţa ştiinţei. Demonii îndoielii.
Nu greşesc foarte mult dacă spun că, în ultimii doi ani, IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a fost printre cei mai vocali împotriva a tot ce ţine de pandemia de COVID. Dacă nu chiar cel mai vocal.
Nimic nu i-a convenit. De la măsurile sanitare de bază, la restricţiile în diversele scenarii prin care a trecut România (pe vânt, pe val), până la implementarea campaniei de vaccinare, respectiv rândul sau rostul vaccinurilor folosite.
Singurul lucru palatabil la domnia sa este purtătorul său de cuvânt, cu care sunt în relaţii mai mult decât amicale, mai exact Eugen Tănăsescu. Cu dânsul mă ştiu de mulţi ani, şi oricât ne-am fi contrat pe diverse subiecte nu mi-a putut curba simpatia. Şi asta pentru că Tănăsescu e dibaci, un bun cunoscător al ambelor lumi, şi un adversar echilibrat. Ştie cum să pună tuşa pe subiect, dar rareori - dacă vreodată - spune gogomănii. Drept urmare oricând aş polemiza cu el fără să-mi pară timp pierdut.
Spune IPS Teodosie într-un interviu recent dat tocmai lui Padre, prietenul meu:
”În ce fel de medicină să ne încredem? Nu mai este ştiinţă. Unde e ştiinţa? Ştiinţa reală nu se contrazice. E o ipoteză, nu mai este ştiinţă. Când ceva este ipotetic, nu poţi să crezi în ceva ipotetic. Ştiinţa vine cu date precise, cu experienţe, cu clarificări”
Citatul merită, după cum însuşi Snagoveanul observă, nişte ”date precise”, nişte ”experienţe”, nişte ”clarificări”.
În primul rând afirmaţia că ”ştinţa reală nu se contrazice” este fie semnul unei mari naivităţi, fie dovadă pură de inepţie. Lăsând la o parte că nu există ştiinţe ”reale” (decât în curicula de liceu), vs. ştiinţe ”imaginare”, este fundamentul oricărui om de ştiinţă că va căuta, mereu, să provoace starea de cunoaştere. Deosebirea, dacă e să fim corecţi, este între ”ştiinţe fundamentale, sau teoretice”, respectiv ”ştiinţe aplicate”. Dar asta este altă discuţie.
De departe cel mai elocvent exemplu în acest sens e cum şi-a trăit viaţa Niels Bohr, părintele primului model al structurii atomului. Bohr a primit, de altfel, şi premiul Nobel pentru asta. Ştiţi, acel model de pe manualele de fizică, unde nucleul e maaare, orbitele electroniclor sunt miiiici şi nu ştim exact ce e înăuntru? Niels Bohr a declarat, după ce-a primit laurii recunoaşterii, că-şi va petrece restul vieţii căutând să dovedească faptul că modelul său e fals.
Filosoful Karl Popper, de altfel, a formulat Principiul fundamental al oricărei ştiinţe, anume că ”pentru a putea considera orice ipoteză (sau teorie) drept ”ştiinţifică” trebuie a) să poată fi testată respectiv b) să fie demonstrată ca fiind falsă. Exemplul său despre lebede albe (poţi infirma afirmaţia că toate lebedele sunt albe dacă observi o lebădă neagră) a devenit titlul, mai târziu, al unei cărţi celebre (Lebăda Neagră a lui Nassim Nicholas Taleb).
În medicină, iarăşi, exemplele sunt nenumărate. Mult înainte să putem observa bacterii au fost oameni care au intuit existenţa micro-organismelor. Şi după ce primele microscoape optice au putut deschide un ochi asupra vieţii în formele ei cele mai simple, existenţa virusurilor a fost intuită prin experimente inedite, indirecte, care dădeau dovezi că există ”ceva” şi mai mic care afectează viaţa bacteriilor, şi le poate schimba sau omorî.
Ghidurile, protocoalele, recomandările de acţiune în privinţa diagnosticului şi tratamentelor anumitor boli se fac în zilele noastre prin comparaţii, studii ”H2H” (cap-la-cap) prin care să putem identifica care sunt cele mai potrivite căi de acţiune. TOCMAI pentru că ştinţa se contrazice am putut scădea mortalitatea prevenibilă în atâtea afecţiuni. Vine în minte aici felul în care Cantacuzino, acum 100 de ani, a început să vaccineze împotriva holerei în plin focar, fix pe dos faţă de recomandările anterioare, şi a demonstrat că aşa este mai bine. Asta nu înseamnă musai că înainte era rău. Asta IPS nu pare că asimilează.
Unde zice bine IPS Teodosie, în declaraţia sa, este că atunci când ”ceva” este ipotetic, nu poţi ”crede” în ceva ipotetic. Asta este corect. Dar este corect dacă ai înţeles, deja, ce am scris mai sus.
Nu vreau să mă gândesc ce-ar fi fost pandemia de COVID fără vreun demers medical. Nici nu vreau să-mi imaginez o lume fără cercetare medicală, fără experimente, fără întrebări şi fără contradicţii. Pot să înţeleg de ce un om al clerului trăieşte sub impresia purităţii unei astfel de teze, că odată rezolvate toate contradicţiile adevărul este ”unul” şi definitiv.
Adevărul este că Dumnezeu nu l-a făcut pe om din pământ, şi nici pe femeie din coasta lui Adam. Şi cu siguranţă Dumnezeu n-a intervenit în mutaţiile Alpha, Beta, Delta, Omicron ale noului Coronavirus. E inept să te uiţi, în secolul XXI, la manifestările evoluţiei rapide, în faţa ochilor noştri, şi să persişti în eroarea că pentru orice ”creaţie” există un creator. Alegoria ”Creaţiei” are frumuseţea ei, şi dedesubturile ei mai adânci poate. Dar în mod clar nu e un început de drum spre căutarea adevărului.
Ce iese bifurcat din limba acestui prelat e demonul îndoielii. Asta găsesc nu doar periculos, dar la limită proba unui fanatism şi-a unei ticăloşii latente. Spune de fapt IPS Teodosie cam aşa: ”crede doar în ce-ţi spun eu să crezi, îndoieşte-te de tot restul”.
Teodosie este, aici, un făţarnic ludit. Le spune oamenilor să se uite cu suspiciune, cu neîncredere, ba chiar cu ostilitate la ştiinţă, la ştiinţe în general. Să pună bariere în faţa tehnologiilor. Să revină la sânul abrahamic unde ”tratament” înseamnă post şi rugăciune. Să facă pasul înapoi câteva milenii dacă se poate, şi să îşi mântuiască astfel sufletul.
Dar Teodosie face asta dintr-un studio de televiziune. Are o cameră care îl filmează. Un microfon în care vorbeşte. Foloseşte, pentru popularitate, reţele de socializare şi mijloace digitale care îl fac ”cunoscut” maselor. Dacă tot încurajează lepădarea de Satana ştiinţific, ce-i dă măsura clarităţii când vine vorba de ”asumarea” biţilor şi-a pixelilor? Dacă ar fi să fie cinstit, s-ar duce frumos într-o chilie şi le-ar vorbi de la apropiere celor care-i caută în gură, şi-ar renunţa complet la orice ”mijloc” ”ştiinţific” de diseminare a spuselor sale. Din convingere, zic.
Că ţine o populaţie captivă credinţelor obscure, că adânceşte îndoiala şi dispreţul unora care-l ascultă faţă de ce e bun, ce e sfânt, ce e util în cele din urmă salvării de vieţi, face din Teodosie un necrocrat, un apostol al morţii ca unic leac pentru bolile omului. Dogma sa este despre ”cum o vrea Dumnezeu”. Uită că în aria sa de influenţă, şi acolo unde mulţi l-au ascultat, mii de oameni şi-au făcut cruce, s-au spovedit şi împărtăşit, şi-apoi din două una: ori când s-au îmbolnăvit au alergat speriaţi către doctor şi ”contradicţiile” ştiinţei (măcar acolo aveau o şansă), ori s-au dus în mormânt cu mimica veşniciei în semn de întrebare.
Pe ei, acest personaj i-a încurajat să joace zaruri cu Dumnezeu, cât să afle că Dumnezeu nu joacă zaruri. Şi da, expresia îi aparţine lui Albert Einstein, şi continuă să fie prost înţeleasă.
Se încarcă comentariile...
