Două imagini ale morţii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Fiindcă în copilărie şi tinereţe asociem moartea cu un viitor improbabil, cu o stare decăzută a materiei însufleţite, ne-o închipuim ca pe o femeie bătrână sau ca pe un schelet ambulant.

O asemenea reprezentare o întâlnim în picturile medievale ca pe o temă bine precizată sub numele „fata şi moartea”, reluată şi în modernitate cu compoziţia muzicală a lui Schubert sau şi mai aproape de noi cu titlul povestirii lui Michel Tournier. Ilustrare a trecerii timpului, Moartea pândeşte din spatele sau din faţa unei femei tinere într-o necruţător de răbdătoare aşteptare, dotată uneori cu un simbol transparent: clepsidra sau coasa.

Numai faptul că este prima noastră reprezentare a morţii o face să se impună cu forţa universalului, punând în umbră o alta, specifică maturităţii. Această imagine este exemplificată prin redutabile figuri mitologice şi tragice, dar o putem întâlni şi în modul comun în care bătrânii îşi comunică trăirile legate de moarte. 

Mai precis, pentru omul matur şi bătrân reprezentarea morţii suferă o răsturnare: ea nu mai este în faţă, în viitor, ci apare ca venind din urmă; nu aşteaptă, ci împinge; nu este un schelet sau un chip descărnat, ci un chip frumos şi un corp plin de vigoare. Pentru omul matur şi bătrân moartea se înfăţişează ca tinereţe şi copilărie, ca cerc şi circ al vieţii a cărui infinită reluare, acum direct sesizabilă, face din moarte un fenomen vizibil. Moartea nu este bătrâna hidoasă care ne aşteaptă să-i cădem în braţele-i descărnate, ci sunt copiii sau tinerii care aşteaptă sau se aşteaptă să murim. Aşadar, omul matur şi bătrân vede în ochii tinerilor că certitudinea morţii sale îl priveşte în două moduri: mai întâi, subiectiv, moartea lui este, pentru ei, sigură, nechestionabilă, indubitabilă, apoi, obiectiv, prin simplul fapt al existenţei lor, ei dovedesc realitatea ciclului devenirii. Numai maturitatea şi bătrâneţea au acces la întreaga concreteţe şi materialitate a devenirii, căci în tinereţe nu ai acces la termenul corespondent repetiţiei, reluării, reproducerii. Începutul nu poate privi în urma sa, de aceea pentru tânăr moartea îi priveşte exclusiv pe bătrâni. Abia pentru individul ajuns la maturitate care vede în urma sa naşterea şi creşterea altor generaţii, devenirea se transfigurează dintr-o simplă abstracţie în ceva cât se poate de concret. („Din sânul vecinicului ieri / Trăieşte azi ce moare, / Un soare de s-ar stinge-n cer /S-aprinde iarăşi soare; Părând pe veci a răsări, Din urmă moartea-l paşte, / Căci toţi se nasc spre a muri / Şi mor spre a se naşte.”) Apare astfel cealaltă ipostază a morţii: copilul sau tânărul, într-un cuvânt noua generaţie. Pentru omul matur şi bătrân moartea se înfăţişează ca om tânăr.

Această reprezentare a morţii este ilustrată în cultura greacă prin figura lui Cronos şi a lui Laios, tatăl lui Oedip. Ambele personaje reprezintă anxietatea în faţa generării: propriii lor copii sunt, pentru ei, întruchipări – reale, concrete, materiale – ale morţii. Că despre o întruchipare a morţii este vorba stă mărturie şi felul în care-şi soluţionează anxietatea: suprimarea progeniturii, căci moartea numai prin moarte poate fi stârpită. Trăirea este surprinsă, ingenuu, în toată puritatea ei: copiii sunt cei care uzurpă, detronează, ucid. Măcar prin faptul că ne vor supravieţui, că vor asista la moartea noastră şi că, într-un fel sau altul, ne vor lua locul – ei se identifică cu viitorul morţii noastre, îl conţin, îl reprezintă, mai mult, îl prezentifică. Copiii sunt prezentul, în carne şi oase, al viitorului morţii noastre. Caruselul devenirii, ciclul naşterilor şi morţilor este surprins – prin mitul lui Cronos şi al lui Laios – în mod frust şi naiv ca uzurpare şi ucidere a părintelui de către propriul său copil.

Deloc întâmplător, în mitologia greacă, spre deosebire de imageria medievală şi modernă, moartea este redată cu chipul şi corpul unui tânăr: este Thanatos, zeul care, împreună cu Hypnos, fratele lui, apare, de pildă, pe „craterul lui Euphronios” cărând un trup neînsufleţit sub privirile lui Hermes. Dacă, într-adevăr, avem aici de a face cu o reprezentare matură a morţii şi dacă cultura antică greacă este o cultură majoră, atunci cele trei exemple amintite – Cronos, Laios şi Thanatos – sunt tot atâtea confirmări ale definiţiei date de Lucian Blaga culturii majore: o cultură care redă structurile profunde ale vârstei maturităţii. Împingând raţionamentul mai departe, se poate oare afirma că predominanţa în cadrul unei culturi a reprezentărilor tributare primului tip amintit, în speţă a imaginilor morţii ca bătrân/ă descărnat/ă sau schelet sunt indicatorii „minoratului” ei, a faptului că ea aderă şi exprimă structurile profunde ale vârstei copilăriei? Să însemne aceasta că multe din culturile Europei creştine sunt, de fapt, măcar sub aspectul conştiinţei morţii, nişte culturi minore?

Acest articol a apărut în numărul curent al revistei Argeş

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite