N-am auzit nici ca Patriarhia Română să se sesizeze deşi îşi construieşte un ditai mallul naţional-creştinesc  taman unde-a-nţărcat Ceauşescu republica şi poporul parlamentul. Am văzut o singură petiţie online care cerea închiderea expoziţiei, petiţie care strânsese doar opt (8) semnături! În rest doar reacţiile pozitive ale „progresiştilor” şi „destupaţilor” români în numele „ştiinţei” – furnizată de marele popor chinez. Nu doar jucăriile, papucii şi chiloţii, dar iată şi Progresul, Adevărul, Ştiinţa sunt fabricate în China.

Trebuie spus că expoziţia de la Antipa a provocat în ţări cu mult mai puţin habotnice decât a noastră numeroase proteste, reclamaţii şi anchete jurnalistice. Drept e că motivul principal al acestor acţiuni nu era neapărat unul strict religios, ci unul civic: bănuiala că exponatele aparţin unor deţinuţi politici executaţi în China, suspiciune pe care„curatorii” expoziţiei Human Body nu au reuşit sub nici o formă să o demonteze. Comunicatele acestora, date şi în România, se mulţumeau să asigure vizitatorii că exponatele umane au fost recoltate şi formolizate „în conformitate cu legea chineză”. Legea chineză devine, iată!, garantul absolut al respectării drepturilor omului. Dimpotrivă, faptul că acuzaţia potrivit căreia exponatele umane aparţin unor deţinuţi politici executaţi în China provine de la „disidenţi chinezi” aruncă, în lectura susţinătorilor expoziţiei, o mare umbră de îndoială asupra veridicităţii acesteia. Curioasă răsturnare de perspectivă: într-o ţară dictatorială disidenţii sunt necredibili, iar regimul dictatorial onest. În China, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti sunt încălcate tot „în conformitate cu legea chineză”; tot în conformitate cu legea chineză sunt executaţi oamenii, şi tot în conformitate cu legea chineză a fost ocupat Tibetul.  

Recunosc însă că indiferenţa etică a prostimii care s-a adunat la expoziţia respectivă cu acelaşi „interes ştiinţific” cu care îndeobşte cască gura ori de câte ori are şansa să privească vreun stârv uman m-a lăsat rece. M-au uluit în schimb cuvintele lui Vlad Mixich, singurul care a luat în serios posibilitatea ca acele cadavre să aparţină unor deţinuţi politici. Iată cum încearcă dumnealui să-şi liniştească conştiinţa morală: „Şi dacă “omul care joacă tenis”, ai cărui ochi de asiatic sunt uşor recognoscibili, chiar a fost un detinut politic chinez? E posibil să mă înşel, dar cred că unui om dispus să-şi dea viata pentru ideea libertăţii i-ar fi surâs mai degrabă perspectiva postumă de a-şi dona corpul în scop educativ, decât să dispară într-un anonimat total si inutil.” 

În primă instanţă sare în ochi cinismul tulburător al acestor rânduri. După ce te linişteşti, iei în calcul posibilitatea ca aparenţa cinică să ascundă o incapacitate structurală de a concepe, de a înţelege, de a imagina, de a con-simţi actul de revoltă, de opoziţie şi de disidenţă. De aceea, doresc să-i propun domnului Mixich să facă un exerciţiu de imaginaţie:

Imaginaţi-vă, domnule Mixich, că sunteţi un disident român trăitor sub regimul tovarăşului Nicolae Ceauşescu, un disident atipic, deci unul care nu se mulţumeşte să reziste prin cultură, ci care protestează de-adevăratelea împotriva regimului dictatorial. Acţiunile dumneavoastră, îndreptate împotriva statului şi ordinii socialiste, sunt sancţionate în conformitate cu legea republicii socialiste România. Drept urmare, sunteţi arestat şi, presupunând că aveţi tăria de caracter să nu semnaţi un angajament „patriotic” cu initituţia represivă, sunteţi bătut măr, schingiuit, torturat până când v-aţi da duhul pupând involuntar, cu gura însângerată, botul cizmei torţionarului dumneavoastră. Cadavrul dumneavoastră – urmând principiul socialist al celor trei „R” („recondiţionare, refolosire, reciclare”) – ar fi spălat, curăţat, plastifiat şi expus într-o expoziţie intitulată Human Body unde sistemul dumneavoastră osos s-ar prinde în horă cu sistemul dumneavoastră muscular sub privirile vizitatorilor, mute de uimire în faţa „frumuseţii” (vă citez) corpului uman. Trăsăturile chipului dumneavoastră jupuit ar fi încă recognoscibile numai că nu ar avea cine să vă recunoască. Sunteţi un „român”, iar expoziţia are loc undeva departe, unde românii sunt doar nişte specimene exotice, în plus guvernul României dă asigurări că aţi fost formolizat în conformitate cu legea republicii socialiste România. Continuaţi să vă imaginaţi că pe undeva în jurul cadavrului dumneavoastră ar mai pâlpâi o mică flacără din conştiinţa dumneavoastră. Chiar credeţi că v-ar surâde ideea că resturile dumneavoastră sunt folosite în scopuri educative şi grosolan financiare?!? Mă îndoiesc! Mai plauzibil ar fi să fierbeţi de furie şi să vă aruncaţi blestemele neauzite înspre bestia umană din spatele ochilor „curaţi de copil, ochilor frumoşi de fată, toţi măriţi a uimire, clipind rar şi privind în tăcere” (vă citez din nou).

Pe acelaşi site – hotnews – unde domnul Mixich îşi expune limpida concepţie privitoare la disidenţa chinezilor executaţi, un alt domn, profesorul Vladimir Tismăneanu scrie, mult mai dramatic şi mai neliniştit, despre un alt tip de disidenţă, cea manifestată de către anumiţi intelectuali români cu prilejul... unei alte expoziţii.[1]

Nu vă speriaţi, e vorba despre expoziţia de carte de la Salon du Livre din Paris. Neparticiparea unor intelectuali de marcă ai ţării precum Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu şi Mircea Cărtărescu este văzută ca fiind un act „definitoriu” pentru „verticalitatea spiritului în vremuri întunecate”. Profesorul Tismăneanu compară protestul celor trei intelectuali faţă de conducerea actuală a ICR cu atitudinea lui Thomas Mann faţă de venirea la putere a naziştilor. Elogiul îl vizează în special pe Mircea Cărtărescu, „întruchipare a ceea ce Monica Lovinescu consideră a fi unitatea dintre etic şi estetic”. În textul domnului Tismăneanu, absenţa de la Salon du Livre a intelectualilor români apare cu mult mai... tragică decât apare disidenţa prizonierilor politici excutaţi în China în textul domnului Mixich care, mult mai împăciuitor decât domnul Tismăneanu, şi-i închipuie surâzând fericiţi în timp ce-şi expun viscerele în numele Ştiinţei.

Contrastul devine însă şi mai „orbitor” în momentul în care aflăm că nobelizabilul nostru a „protestat” faţă de conducerea şi politica ICR participând – exact în acelaşi timp în care se desfăşura Salon du Livre –  la o acţiune culturală organizată cu sprijinul ICR, este vorba despre festivalul de poezie Passa Porta (vezi comunicatul ICR Bruxelles) şi interviul domniei sale din Adevărul

Dacă ceilalalţi doi distinşi intelectuali români, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, s-au impus şi prin introducerea conceptului de „rezistenţă prin cultură”, mai tânărul lor coleg, Mircea Cărtărescu, vine acum să ilustreze „disidenţa prin cultură”: o disidenţă în acelaşi timp faţă de şi „cu sprijinul” (conform comunicatului ICR) celui contestat. Disidenţa este, conform siteului hotnews.ro, de două feluri: una uşoară şi neînsemnată, fericită chiar, care-ţi oferă şansa ca, după ce ai ţi-ai pierdut viaţa în numele libertăţii, să ţi se expună hoitul plastifiat în numele Ştiinţei, cealaltă grea, tragică, care te face să te ţii departe de Salon du Livre, exilându-te la un festival de poezie din Bruxelles. Prima te face exponat la Human Body, cealaltă te plasează în „panteonul onoarei la români”.


[1] http://www.contributors.ro/cultura/thomas-mann-si-mircea-cartarescu-intelectuali-in-vremuri-sumbre/