Dorina Chiriac, actriţa-cameleon

Dorina Chiriac, actriţa-cameleon

Dorina Chiriac, actriţa-cameleon

Nominalizată anul acesta la premiile Uniunii Teatrale din România pentru rolul din „Ioana şi focul“, actriţa Dorina Chiriac repetă în luna august, alături de Horaţiu Mălăele şi George Mihăiţă, pentru un nou spectacol de Silviu Purcărete, care va avea premiera la toamnă. Dacă stai de vorbă cu Dorina Chiriac, n-ai cum să te plictiseşti. Îţi povesteşte încontinuu despre ceea ce face mai bine, în teatru sau în film, dar


Cum decurg repetiţiile la „Femeia care şi-a pierdut jartierele“?

Repetăm în episoade, în funcţie de timpul nostru. Piesa e în trei personaje interpretate de George Mihăiţă, Horaţiu Mălăele, Dorina Chiriac, în regia lui Silviu Purcărete. De nerefuzat! Când m-am dus la George Mihăiţă în birou să-i spun că vreau să plec la mare cu fetiţa mea, Sonia, mi-a zis: „Tre’ să intri la Purcărete!“ I-am zis: „Mă-ntorc mai devreme de la mare!“ Aşa că am dus-o o săptămână pe Sonia la mare şi, în pauzele de la repetiţii, caut locuri unde să mă duc cu bonurile de la Ministerul Turismului.

La începutul lui iulie, ne-am văzut cu domnul Purcărete câteva zile să punem lucrurile la punct. Ne mai vedem vreo zece zile în august şi o să reluăm repetiţiile la începutul lui octombrie. Premiera va fi – sper – în luna octombrie. Se cântă foarte mult în acest spectacol. În piesă, joc rolul unei lenjerese, care a inventat un sistem personal de prindere a jartierelor.

Se îndrăgosteşte de ea un nene mai în vârstă puţin, interpretat de George Mihăiţă - care trebuie să facă o compoziţie, pentru că el este destul de tânăr. Horaţiu Mălăele este cel care vine să se angajeze valet la George Mihăiţă. Restul e surpriză.

Şi cine cântă mai bine din acest trio – George Mihăiţă, Horaţiu Mălăele sau Dorina Chiriac?

Toţi (râde)... Ei mă înjură că eu cânt mai bine şi eu le-am zis că până la urmă ăsta e un handicap, pentru că poate să fie foarte comic atunci când un om, care nu cântă în mod normal, se apucă să cânte operetă.

Rişti ca tu care cânţi bine să nu fii atât de strălucitor cum sunt nişte mari comici când cântă. Iar repetiţiile muzicale sunt conduse de un om cu care lucrează Silviu Purcărete tot timpul – Vasile Şirli – şi ele se petrec pe terasa Teatrului de Comedie. Aici, dimineaţa la ora 10.00, putem fi văzuţi, eu şi George Mihăiţă - Horaţiu mai puţin pentru că nu cântă aşa mult -, când repetăm. Trec turişti şi ne fotografiază.

Fără orgolii şi stres

Cum e lucrul între trei mari actori şi un mare regizor?

Sunt doi mari actori şi un mare regizor, iar eu mă ţin după ei. E foarte mişto că este o distribuţie mică şi atunci nu suntem foarte stresaţi de mulţimi, de grămezi de oameni care trebuie controlate. Silviu Purcărete face, de obicei, spectacole cu multă lume, mişcări de trupe, imagine. Şi aici e un spectacol de imagine – scenografia e făcută chiar de Silviu Purcărete şi e foarte mişto. Ne dăm cu părerea şi lucrăm foarte bine.

Nu se pune problema să demonstrezi ceva cum se întâmplă, de obicei, într-o distribuţie foarte pestriţă şi cu foarte multe categorii de vârstă şi de experienţă. Acolo sunt pariuri, sunt lucruri de demonstrat, sunt orgolii de menajat, care aici nu există.

Vă cocoloşesc cei doi colegi de scenă?

Nu, ne mai dăm ghionturi, ne mai sfătuim. Asta e foarte mişto. Când îţi vine o idee, o spui, poate să fie bună sau nu. E luată-n seamă sau nu. Totul e extrem de liber pentru că n-avem de demonstrat nimic între noi. Atunci e o atmosferă pe care am trăit-o numai în proiectele mele independente de la Green Hours, unde m-am întâlnit cu cine mi-a plăcut, am acceptat texte care mi-au plăcut şi piese regizate de cine mi-a plăcut.

Aveţi un rol greu în „Femeia care şi-a pierdut jartierele“?

Este destul de diferit faţă de ceea ce am făcut până acum. În ultimul timp, am jucat numai bărbaţi şi fete care îşi închipuie că aud voci – şi poate chiar aud – şi m-am dus puţin într-o altă zonă. Acum trebuie să revin în zona frivolă, pe care o stăpâneam, fără să-mi dau seama, pe la 20 şi ceva de ani, acum am 36 spre 37. 

Sunteţi implicată şi în alte proiecte, în această vară?

Am refuzat toate proiectele pentru vară – nişte piese de teatru şi două filme – pentru că mi-am dorit să-mi petrec acest timp cu fetiţa mea, care are trei ani. La Silviu Purcărete nu mă aşteptam. Este prima colaborare cu regizorul, i-am văzut toate spectacolele, nu ştiu dacă mi-a văzut vreun spectacol.

Cred că a văzut nişte filme. Ştiu că a văzut filmele lui Lucian Pintilie. În toamnă, reiau spectacolele de la Comedie, de la Metropolis, de la Bulandra şi continui repetiţiile la „Femeia care şi-a pierdut jartierele“. Toată lumea mă invită să fac un spectacol de una singură, în care să cânt şi să dansez.

„Nu-mi plac lucrurile uşurele“

Vă e teamă să faceţi acest one-woman show?

Nu, nu-mi e teamă. N-am găsit încă textul potrivit. Caut textul şi contextul potrivite. Cine ştie ce-mi dă prin cap la un moment dat. Dacă mă împinge cineva de la spate – eu fac lucruri doar împinsă, nu prea provoc. Şi Florin Piersic jr, şi George Mihăiţă, şi Lia Bugnar, şi Ada Milea, toţi mă împing să fac ceva de una singură. Poate că, la un moment dat, o să şi fac acest lucru.

Ştiu că v-alegeţi spectacolele în care jucaţi. Pe ce criteriu faceţi selecţia?

Ca să fiu cinstită, primul criteriu este relaţia cu oamenii. Dacă nu-mi place persoana, dacă nu simt că ne-am putea înţelege dintr-o simplă discuţie, atunci nu mă bag. Apoi, trebuie să fie ceva care să mă provoace. O partitură care să fie pretext pentru ceva mai puternic. Nu-mi plac lucrurile uşurele, pentru că le fac foarte uşor.

Actriţa Dorina Chiriac spune   că îşi alege piesele în care joacă în funcţie de „text şi context“, dar şi de persoanele cu care urmează să lucreze   Foto Petrică Tănase


Cum aţi intrat în această meserie?

N-am fost niciodată disperată să fac ceva sau să-mi iasă ceva în vreun fel. N-am fost disperată nici să mă fac actriţă. M-am gândit prin anul doi de facultate să mă fac actriţă. Prima întâlnire cu Lucian Pintilie a fost pentru că îmi doream foarte tare să-l cunosc. De fapt, m-au chemat la nişte probe pentru un film. N-am vrut să mă duc, pentru că mi s-a zis în facultate că n-am faţă de film. Studenţii de la Regie îmi spuneau: „Eşti prea bună pe teatru ca să poţi fii bună pe film“.

Exista acest clişeu. M-am dus ştiind că n-o să iau proba, ci doar să dau mâna cu cel care a făcut „Reconstituirea“. Am dat mâna cu el şi am luat şi proba. A fost o probă grea, dar nu eram atât de disperată să-mi dau cu stângu-n dreptu' de emoţie. De-aia am luat şi examenul de admitere la Facultatea de Teatru, pentru că nu muream să fac asta. Mă pregăteam să dau la Facultatea de Limbi Străine. Abia terminasem liceul. Am luat cu greu bacalaureatul.

MINCIUNA DE PE SCENĂ

Ce materie vă dădea bătăi de cap?

Eram corijentă la matematică. Printr-o minune am luat notă de trecere să intru în Bac. Altfel, eram olimpică la rusă, la engleză, dar eram corijentă la matematică. Şi cu nicio şansă să intru în Bac, pe care l-am luat la limită, cu nota 6,98. Am auzit la radio că se dădeau probe eliminatorii la teatru. Am zis: „Ce-am de pierdut?“.

Am luat probă eliminatorie după probă eliminatorie şi am intrat a treia, într-o vreme când se intra foarte greu. Dacă mă pregăteam, garantez că nu luam. Aşa am ajuns să dau la teatru şi am rămas acolo pentru că sunt un om leneş. N-am înţeles nimic în primul an. Am stat mai mult pe margine să mă uit pentru că nu înţelegeam ce se întâmplă şi prin anul al doilea m-am gândit serios. După care, am terminat facultatea şi am dat concurs la Comedie. 

Până unde poate să meargă un actor? Care sunt limitele lui?

Până nu devine personal. În momentul în care devin Dorina pe scenă şi mi-aduc aminte că am o viaţă personală, atunci se termină actoria. Atunci înseamnă că poate să facă oricine meseria aceasta. Naturalul se fabrică. Totul e o minciună – după cum zicea profesoara mea, doamna Sanda Manu. A fi actor înseamnă să fii credibil într-o minciună.

„Am făcut figuraţie mult timp“

Aţi simţit vreodată că, după ce spectacolul a luat sfârşit, n-aţi mai putut ieşi din pielea personajului?

Asta nu se întâmplă decât dacă se petrece ceva la nivel patologic. După ce cobori de pe scenă ai nevoie de o trenă energetică, pentru că ai consumat. Mobilitatea interioară, emoţională, se obţine în timp, de la începutul facultăţii.

Dorina Chiriac va juca alături de Horaţiu Mălăele în piesa lui Silviu Purcărete –  „Femeia care şi-a pierdut jartierele“

Acesta este secretul pentru care Horaţiu Mălăele, de pildă, sau Mariana Mihuţ, sau Victor Rebengiuc de atâta timp sunt mari încă. Exersează permanent această mobilitate interioară. Istoria personală dispare în momentul în care ai ajuns pe scenă sau în studioul de film. Dacă nu dispare e nasol, te duci la balamuc. Se rezolvă cu pastile sau cu psihanaliză (râde).

Cum a fost debutul în teatru?

A fost uşor. Am făcut figuraţie mult timp. Am învăţat, leneşă fiind, de pe margine. Ăsta e un lux. Să nu trebuiască – mai ales când eşti la început – să fii tu în rolul principal şi să ai toţi ochii aţintiţi asupra ta. După vreo patru ani, mi-am dat seama că n-aveam rol principal. Atunci când am avut un rol mai important, oamenii simpatici din teatru au avut surprize. Mi-au spus: „Mă, dar tu eşti bună!“ Am făcut figuraţie pentru Cătălina Buzoianu în „Fuga“, pentru Alexandru Tocilescu în „Mireasa mută“ şi tot felul de rolişoare.

Primul rol adevărat când a venit?

Când Magda Catone n-a mai putut să joace pentru că pleca în Anglia. Eram singura actriţă disponibilă din teatru. Am avut un rol mai important într-o piesă a lui Goldoni, „Zvonuri, bârfe, flecăreli“. Am jucat o vânzătoare de haine vechi şi acela a fost primul meu rol de luat în seamă.

Simţiţi că aţi dat tot până acum sau de fiecare dată mai aveţi ceva de spus?

Mă uit la Horaţiu Mălăele care descoperă încă. Şi exersează încontinuu. Îşi mai inventează şi îşi mai clădeşte alte abilităţi decât alea pe care le are deja. Acum două săptămâni mergea în foaier, ţinând în barbă, în echilibru, un baston. Sincer, cam aşa sunt şi eu. Nu se termină niciodată. Asta e şi mişto în teatru. Un rol nu se termină.

Care este partea cea mai urâtă din această meserie?

Cea din culise. Orgoliile din culise. Oamenii care joacă „a fi actor“  în culise şi au pretenţia să fie slujiţi. Nu suport trântitul uşilor la cabină, comentariile răutăcioase, viaţa de culise care tinde să devină mai importantă decât aia de pe scenă. 

„Te urci pe scenă şi joci o sfântă“

Care e starea dumneavoastră de spirit înainte de un spectacol?

Vorbesc cu toată lumea. Mă cam risipesc. Nu pot să vă spun care sunt glumele care se fac înainte de „Ioana şi focul“... (râde). Tot timpul mi se aduce aminte: „Te urci pe scenă şi joci o sfântă. Şi-ai mai fost nominalizată şi la Premiile UNITER. Ai făcut un rol bun, cică“.

Marius Manole, prietenul şi partenerul meu în această piesă, îmi tot spune lucrul acesta. De fapt, sunt paralizată de emoţie. Iau tone de glucoză, de calciu. Şi eu şi Manole avem câte o sacoşă de vitamine. În rest, fumăm tot timpul (defectul meu cel mai mare: fumatul). Îmi place totul foarte tare până apare publicul. Nu ştiu de ce se întâmplă asta.

Vă intimidează publicul?

M-am obişnuit acum. Green Hours a fost un exerciţiu foarte bun. A fost greu la început să mă obişnuiesc cu faptul că se uită oamenii la mine în timp ce joc – ăla e pericolul să devin eu, Dorina. Pentru că e cineva care te vede, pe care nu-l poţi păcăli pentru că e prea aproape. Pentru că ceea faci e o minciună. Încercăm să facem minciuna credibilă.

De la cine aţi furat meserie?

De la Horaţiu Mălăele cel mai mult. Pe Horaţiu „îl fur“ non-stop. Acum nici nu-mi mai dau seama c-o fac. Atât de mult mi-am însuşit sistemul lui de lucru. Admir tipul de implicare al Marianei Mihuţ şi, în acelaşi timp, detaşarea Valeriei Seciu. Am jucat cu amândouă în „Lear“ şi-am „furat“ foarte mult de la ele.

„Am în plus 20 de centimetri în minus“

Teatru şi film. Dorina Chiriac s-a născut la 21 ianuarie 1973. A absolvit, în 1995, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ din Bucureşti, secţia Actorie. A fost Olivia - contesa bogată în „A douăsprezecea noapte“, în regia lui Gelu Colceag -, Ioana în „Ioana şi focul“, în regia Cătălinei Buzoianu sau Bufonul în „Lear“, în regia lui Andrei Şerban.

În film a apărut în „Terminus paradis“, regia Lucian Pintilie, „După amiaza unui torţionar“, regia Lucian Pintilie, „Amen“, regia Costa Gavras sau „Fix Alert“, regia Florin Piersic jr. În 1999, a obţinut Premiul pentru cea mai bună actriţă, acordat de Uniunea Cineaştilor din România, pentru rolul Norica din „Terminus paradis“.

O copilărie normală. „Am avut câini, pisici, hamsteri, vrăbii, muşte, broaşte ţestoase (pe rând), m-am jucat de-a Bobby şi Pamela din «Dallas», am mâzgălit toţi pereţii casei (mama a început), am avut o vecină cu 14 copii – dintre care doi se numeau Virgil, am fost îndrăgostită la 10 ani de Mircea Badea (şi el tot 10 ani avea), am recitat poezii la spectacole omagiale pe stadioane“.

Actoria ca meserie. „Am fost o puştoaică atunci când am intrat în această meserie. Habar n-aveam cum arăt. M-a învăţat Sanda Manu. Aveam 18 ani şi voiam să joc zâne. Sanda Manu mi-a zis: «N-o să joci zâne. Uită-te la tine cum arăţi. Învaţă să foloseşti acest corp. Tu eşti mică de înălţime şi trebuie să umpli scena».

La alea care aveau aproape doi metri urla să nu întindă mâinile, pentru că erau penibile. Le zicea că acoperă toată scena şi numai eu am voie să fac asta. Cineva mă întreba, la un moment dat, ce am în plus faţă de alte actriţe: «Am în plus 20 de centimetri în minus»“.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos: