Smerenie de operetă din partea unor cabotini obişnuiţi să facă orice ca să-şi apere pielea. Aş vrea să-i cred, mai ales pe şeful Bisericii Ortodoxe Române, prin prisma funcţiei pe care o ocupă, dar nu pot. Simplu, pentru că au demonstrat, cu vârf şi-ndesat, ani în şir, că nu-i interesează decât burdihanele lor. Lăcomia, permanenta goană după averi, puterea cu orice preţ, convingerea că-s mai presus de lege şi dispreţul de „guvizi”! E ceea ce i-a definit.

Poate dacă ar fi făcut-o în dimineaţa de după, aş fi avut o umbră de îndoială. Cu spectrul veşnicei lor ipocrizii în minte, m-aş fi gândit că şocul cumplitei drame i-a resetat. Că există minima posibilitate să-l fi simţit pe Dumnezeu.

De ce le-a luat aproape o săptămână lui Piedone şi Patriarhului Daniel ca să se căiască? Simplu: pentru că nu mai aveau încotro. Damage control, îi zic americanii. Minimizarea pagubelor, adică. Să mai salveze ce se mai poate.

Nu sunt un cinic, neapărat. Nu-mi place să arunc cu pietre cu orice preţ. Dar nici să fiu prostit la nesfârşit nu pot să accept. Nici să înghit, pe nemestecate, făţărniciile de doi bani ale unor şmecheraşi de duzină a căror unică calitate este tupeul ţopârlănesc.

Există oameni cu care te poţi înţelege prin negociere şi comunicare, în virtutea unui minim bun-simţ. Şi alţii care înţeleg numai de frică. Ca animalele.