Doi bărbaţi în zbor deasupra şoselei
0Era cam 6.30 dimineaţa, întuneric. Mă duceam la lucru, începeam la 7 şi nu mă grăbeam foarte tare, mai aveam ceva timp. Mergeam de ani de zile pe acelaşi traseu, de acasă, prin complexul studenţesc, pe pod, prin parc şi apoi în centru.
Aveam căştile în urechi, deşi de-a lungul multor ani maică-mea îmi atrăsese atenţia cam de un miliard de ori că aşa se întâmplă cele mai multe accidente, că trebuie să auzi ce e în jurul tău când mergi pe stradă, bla bla bla. Plus că sunetele alea te pot surzi, e de la sine înţeles. Cu toate astea, mergeam cu căştile înfipte-n urechi, poate şi pentru că în dimineaţa aia muzica îmi dădea puţin curaj.
Fix după ce am trecut peste “podul cu pui” (nişte pui galbeni, metalici, gigantici, genul de porcării de care te ataşezi doar după ce pleci din oraşul cutare) m-am decis să traversez. Nu era nicio maşină pe stradă, aproape nicio maşină, şi ştiu sigur că ascultam Guano Apes – “Lords of the Boards”. Am văzut o luminiţă la mare distanţă, în întuneric, venind din stânga, am înaintat şi din faţă mi-au apărut doi bărbaţi care traversau în direcţia opusă. Îmi amintesc cumva feţele lor, pentru că am tresărit şi m-am gândit “Oare cine-s ăştia şi de unde au apărut, de ce nu i-am văzut până acum?”. Eram pe trecere, eram într-un loc nemarcat? N-am nici cea mai vagă idee. Ştiu doar că era dimineaţa devreme, la orele alea la care nu eşti încă întreg.
Am înaintat, iar când am ajuns în mijlocul bulevardului, într-o “zonă cu verdeaţă” (chiar era o zonă cu verdeaţă), “Lords of the Boards” s-a terminat. Dintr-o dată s-a făcut linişte şi, în tăcerea aia dintre piese, în tăcerea aia de început de zi, am auzit în spatele meu o izbitură puternică, urmată de o frână prelungă. Sau poate o frână prelungă, urmată de o izbitură. Nu sunt foarte sigură, niciodată nu poţi fi foarte sigur cu chestiile astea. M-am întors şi am văzut cum cei doi bărbaţi s-au aflat pentru o secundă în zbor deasupra şoselei. I-am văzut acolo, în aer, blocaţi, cu corpurile anapoda, cu o mişcare dezarticulată, surprinşi ca într-un coşmar. Aveau mâinile răsucite, picioarele rotite nefiresc, erau ciudaţi ca şi cum ar fi picat din lună.
Au stat acolo o secundă foarte foaaaaarte lungă, atât cât să pot să-i văd şi să-i ţin minte pentru totdeauna. Cam atât a durat totul - o secundă gigantică. Apoi trupurile lor s-au izbit de asfalt cu un sunet pe care nu pot să-l compar cu nimic. Cu absolut nimic. Nu există nimic în lumea asta care să sune la fel. Pentru o altă secundă enormă s-a făcut linişte pe Pământ. Mi-am scos căştile şi am încremenit. De cealaltă parte a străzii a ieşit din maşină şoferul. Am stat faţă în faţă şi mi-a trecut prin cap, tangenţial, undeva în spatele gândurilor, că acum o să vrea să mă omoare. Era un poştaş. Imediat unul din răniţi a început să urle. Se întâmplă să ţin minte şi acum culoarea prafului pe feţele lor, în lumina becului stradal.
Mi-am scos telefonul şi am vrut să sun la salvare, dar nu aveam habar cum să o fac. Am încercat să mă concentrez, să înţeleg cum îmi fac degetele să funcţioneze. Uneori, e tare ciudat de explicat, pur şi simplu nu ştii cum se foloseşte o mână. M-am aşezat pe o bordură. Haideţi, mâinilor, ce rahat se petrece?, am zis şi am format. Am reuşit să sun şi mi s-a spus că deja mai sunase cineva cu câteva secunde înainte. Mi-am dat seama că de fapt nu sunt singură, mai erau şi alţi oameni pe bulevard, mai văzuseră şi alţii momentul. Începuse să se lumineze de ziuă. O femeie a ieşit dintr-o maşină, m-a întrebat dacă am fost lovită, lucruri din astea fără sens. A venit salvarea, poliţia, apoi presa. Am plecat. Întârziasem la lucru, nu foarte mult, vreo 20 de minute. Nu am luat amendă, aveam o scuză cel puţin. Ani mai târziu l-am revăzut pe unul din bărbaţii ăia pe stradă. Mi s-a părut că a fost el. Am sperat că era el. Şi cam atât.
Ştiţi momentele alea simbolice de la începutul poveştilor, când se întâmplă ceva dramatic, dar fără legătură directă cu personajul principal? Ca în Cehov, dacă în primul act apare o puşcă, în actul trei cineva probabil va fi împuşcat cu ea. Aşa e uneori şi-n viaţă, cred. Aşa ţin minte, sper să nu mă înşel. Cred că a fost un astfel de moment. Oricum, am visat nenumărate ori bărbaţii aceia doi plutind deasupra şoselei, mereu acolo, mereu teferi, mereu întregi, blocaţi într-un moment oarecare al memoriei mele. Probabil încă îi voi mai visa. Poate chiar astă seară.
Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu.
Se încarcă comentariile...
