„Doctor în istorie, zace fără glorie”

Era un vers  dintr-o melodie celebră acum vreo zece ani şi mai bine, cântată de o formaţie cu nume predestinat, aş spune, „Spitalul de urgenţă”, având în vedere că societatea românească suferă de afecţiuni cronice. Recent am citit, cu un amestec de „Stalin şi Caragiale”, vorba lui Belu Zilber, interviul cu Lilian Zamfiroiu, noul preşedinte al ICR.

Trec peste titlul interviului, fabulos prin absurdul lui, de-ar muri de invidie Camus: „Am avut relaţii cu Securitatea, dar nu am semnat”. Atunci în ce au constat relaţiile cu Securitatea şi de ce, la 23 de la Revoluţie, tot ne împiedicăm de Securitate, care parcă pluteşte deasupa ţării precum smog-ul din Mexico City? Întrebare retorică, nu la asta vreau să mă refer.

Spune la un moment dat domnul Zamfiroiu, citez: „Eu admit că nu sunt om de cultură, nici nu am pretenţia de a fi. Faptul că am scris o carte, teza mea de doctorat, nu-mi acordă statutul de om de cultură”. O sinceritate de admirat, mi-am spus, trecând la citirea CV-ului, curios să aflu domeniul în care şi-a susţinut doctoratul. Ca, să vezi, istorie! Frumos! Doar că această informaţie mi-a ridicat alte nelămuriri.

Să spicuim din activitatea domnului Zamfiroiu: absolvent al unui liceu industrial din Râmnicu Vâlcea, redactor-şef al revistei „Universitatea comunistă”, absolvent în 1987 al facultăţii de Filologie din Universitatea Bucureşti. După Revoluţie, devine profesor de limba română, inspector în Ministerul Învăţământului, director al postului „Radio21”, expert în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, director la Direcţia Generală Comunicare şi Diplomaţie Publică din Ministerul Afacerilor Externe. 

Probabil aţi înţeles nelămurirea mea. Un doctorat în istorie se obţine, de regulă, nu doar prin absolvirea unei instituţii de învăţământ superior de profil. Ştiu, există şi excepţii. Dar, în plus, ai nevoie de o activitate destul de susţinută de cercetare. Care, la rândul ei, trebuie concretizată prin publicarea în reviste de specialitate, anuare sau chiar în volum, fie şi în colaborare. Doctoratul apare ulterior, nu anterior muncii de cercetare.

Singura mea curiozitate e următoarea: pentru ce are nevoie domnul Zamfiroiu de titlul de doctor în istorie? Recunoaşte că a scris o singură lucrare, teza de doctorat. Cu alte cuvinte, nu are acel imbold intelectual care desparte oamenii simpli de oamenii de ştiinţă. Nici vreo pasiune pentru istorie, de vreme ce e greu de crezut că, de acum înainte, cercetarea de specialitate îi va ocupa tot timpul. Probabil că întrebarea mea va rămâne fără răspuns, adăugându-se la marile mistere ale istoriei post-decembriste.