Viaţa aici se scurgea ca şi când ar fi aparţinut altei lumi, mai vechi şi mai amărâte decât oricând şi oriunde. Se vorbea doar de o bisericuţă de la sfârşitul secolului al XV-lea, o cămăruţă de fapt, cu sfinţii pictaţi pe pereţii odată albi, rămaşi fără chipuri, numai urmele unor pete de culoare stinsă şi ea şi nu foarte demult în urmă un preot sărac cu duhul încercase de capul lui să o dreagă şi mai întâi pusese peste şindrila zdrenţuită de vânturi şi zăpezi şi ploi vitrege o acoperitoare de tablă roşie, nu se ştia de unde o „procurase”, şi cămăruţa ieşea dintre pruni pitici darnici în prune albe şi gogoşele din care se fierbea o ţuică afumată şi slabă venind să întărească ironia ardelenilor: „dacă o beţi ca apă, bine de voi, dacă o beţi ca ţuică vai de viaţa voastră!”

Aşa aflam şi miezul „civilizaţiei păgâne” cum zicea cineva, sălăşluind aici pe marginea pomenitei „şuşele”, nu şosea.

Am tot fugit şi eu de acest scurt lanţ de aşezări ţărăneşti, numite altfel atât de frumos Izvorul Rece, Recea, Mariţa şi Cerna, până în marginea Slătioarei unde noi trăiam „la linie” şi aveam norocul să vedem maşinile.

Din păcate, ziceam, până de curând izolarea pomenitei lumi a trecut ignorată, semn al unei neputinţe de neînţeles.

Şi iată că ambiţionat de nevoia amintirii m-am încurajat să văd „şchimbarea”.

Cu bani europeni, mi s-a spus, Primăria Vaideenilor, de care ţineau şi ţin sătucele tristeţii, a transformat „şuşeaua” norilor de praf vara şi troienelor iarna şi, în rest, a noroaielor până la butucul roţilor carelor cu boi, într-o panglică strălucitoare ca şi când ar fi fost ruptă din Provence din jurul Luberonului!

Şi satele păreau altele şi casele lor erau luminate altfel, nu mai ascundeau sărăcia şi tristeţea, ieşiseră curajoase la linie şi dealurile domoale şi văile de sub Munţii Căpăţânii străluceau cu farmecul lor altfel, dintotdeauna, dar până de curând stins de uitare.

Nu-mi venea să cred şi am refăcut drumul de câteva ori în ultima săptămână şi tot nu mă săturam să mă bucur şi să mă conving că „se poate”.

-         Da, se poate, dacă se poate să se fure mai puţin sau să nu se fure deloc, îmi replica un cunoscut care ţinea să mă pună cu picioarele pe pământ.

-         S-ar putea să nu se fure chiar deloc, zic eu, gândindu-mă că până la urmă omul avea dreptate.

Cine pusese la cale şi supraveghease această lucrare bănuiesc că se îngrijise şi de cheltuirea cu toată cinstea a fondurilor europene.

Un petec de drum, ca un semn doar, cuminte, al civilizaţiei schimbase o lume.

De mai bine de un sfert de veac tot aşteptăm ca aceste semne cuminţi să se generalizeze la scara ţării.

Adevărul este că toţi cei care „aşteptăm” suntem tot noi, cei care irosim aceste semne şi cu o lăcomie care sărăceşte în fiecare zi ţara întreagă!