Dl Goevara. Che Goevara

Domnul Goe şi Che Guevara răspund acum la unul şi acelaşi nume: Victor Ponta.

Domnul Goe şi Che Guevara s-au întâlnit în sfârşit. Primul ţipă şi bate din picior, vrea s-o arunce pe mamiţica din tren. Al doilea a scos pe piaţă cifrele relevante ale unei viitoare guvernări socialiste. Domnul Goe şi Che Guevara răspund acum la unul şi acelaşi nume: Victor Ponta. În pofida zgomotului infernal pe care-l face, dl Goe e haios şi inofensiv. Îl lăsăm să-şi găsească singur cele mai nimerite metafore şi adjective, care îi asigură gargara TV. Banditul argentinian merită însă mai multă atenţie.

PSD a făcut publice primele cifre ce schiţează alura pe care o va avea sistemul de impozitare progresivă. Este acesta, de fapt, primul gest cu adevărat politic pe care îl fac social-democraţii. Cifrele sunt încă fluide, dar câteva elemente sunt certe. Cei cu salarii de până la o mie de lei nu vor fi impozitaţi deloc, iar cei cu venituri de peste patru mii de lei vor suferi taxarea maximă.

Primul lucru care sare în ochi este arbitrariul după care au fost stabilite nivelurile la care se schimbă cotele de impozitare: o mie, două mii, patru mii de lei. Cu ce au legătură aceste paliere? Cu salariul minim? Cu salariul mediu? Brut sau net? Orice informaţie de această natură ne-ar fi arătat direcţia şi sensul viitoarei politici fiscale. Pragurile mult prea rotunde trădează o mare doză de urechism.

Dar cifra cea mai importantă emisă de PSD este pragul dincolo de care impozitarea devine maximă: patru mii de lei pe lună - venit, nu salariu. Cam dublul salariului mediu pe economie. Avem în această cifră tot: ideologie, doctrină, viziune. Avem tot ce au în cap aceşti oameni.

Nu ştiu dacă domnii de la PSD ştiu, sau dacă îi interesează, dar există în România o minoritate mută - din păcate minoritate şi din păcate mută - care va fi crunt lovită de impozitarea progresivă. Eu îl numesc „omul harnic" şi îi schiţez portretul-robot: nu-l interesează nici un fel de ajutor social de la stat; ştie carte sau stăpâneşte bine o meserie pentru care angajatorul îl plăteşte decent; obişnuieşte să-şi „vândă" ceea ce ştie luându-şi două sau chiar trei joburi, temporare sau permanente, simultane sau succesive; nu „rupe uşa" la ora 16, când se încheie programul de lucru, ca să zacă după aceea pe o terasă sau la televizor; nu-şi permite decât rareori un „weekend lung" liber, vineri-sâmbătă-duminică; e căutat în breasla lui pentru ceea ce ştie să facă, nu pentru că are pile la partid; nu face politică, tocmai fiindcă are o meserie în care nu s-a ratat; nu e beizadea, piţipoancă sau cocalar, pentru că altminteri aţi fi auzit de el.

Acestui om i se mai pregăteşte ceva. El va avea de înapoiat o căruţă de bani Fiscului, la depunerea declaraţiilor de venit, întrucât însumarea veniturilor din mai multe surse, deja impozitate iniţial, îl va arunca pe un palier de taxare mai severă.

Filosofia fiscală a PSD poate că are nebănuite merite. Întrebarea e dacă nu cumva, dintr-o bună intenţie, va ucide ceea ce a ucis, tot din bună intenţie, şi marxismul: omul harnic.