Diversitate

Nimeni nu vine de la Bangkok, de la Teheran, din Africa sau din Caucaz la Londra, Paris sau Berlin de dragul lui Shakespeare, al democraţiei europene, al lui Goethe sau al Revoluţiei franceze.

Diversitatea e bună. E sarea şi piperul lumii, e un „celălalt" multiplicat, devenit policromie, bogăţie fertilă, ilustrare a unui posibil fără graniţe şi fără prejudecăţi. Diversitatea educă: te pune în situaţia de a compune cu diferenţa, cu nefamiliarul, cu metabolismul infinit ramificat al lui „altfel": altfel decât tine, altfel decât ştiai, altfel decât îţi închipuiai, altfel decât până acum. Diversitatea e o şcoală a toleranţei, a dialogului, a puterii de adaptare. E fermentul care ne păzeşte de entropia habitudinilor proprii, a idiomaticului maniacal, a certitudinilor solitare. Diversitatea e un vaccin eficace împotriva vanităţii individuale, împotriva tentaţiei de a te lua drept unică măsură a lumii, buric al pământului, lege faţă de care tot restul e excepţie.

Problema e că diversitatea nu poate fi lăsată de capul ei. La nivelul comunităţilor umane e întotdeauna nevoie de reguli acceptate de toţi, de un cod al convieţuirii unanim împărtăşit. Şi de un elementar consens al valorilor. Cu alte cuvinte, e nevoie de un anumit sos al reciprocităţii, de un subtext coagulant, de o „atmosferă" care să dea diversităţii un minimum de armonie, o identitate. New York este un feeric spectacol de diversitate, dar este profund, inconfundabil, ireductibil New York. Şi Imperiul Roman era un imperiu al diversităţii. Dar amprenta romană a reuşit, multă vreme, să transforme bazarul în buchet. Există, e drept, sintagma „unitate în diversitate", dar e vorba mai curând de o figură retorică. Nu poate deveni program, nu se poate „fabrica". Se constată doar, post festum, ca o reuşită a cărei reţetă rămâne misterioasă.

Înainte de a-şi găsi mireasma solidară, raţiunea unificatoare, diversitatea are (prea) multe în comun cu haosul. E pitorească (în cel mai bun caz), dar dizolvantă. Are ceva de fermentaţie neliniştitoare, de explozie a întâmplătorului. E sentimentul pe care îl dau, astăzi, marile aeroporturi. O lume pestriţă, cu veşminte şi fizionomii greu de sistematizat, o lume alcătuită din indivizi care, deşi împart acelaşi spaţiu şi acelaşi orar, sunt drapaţi în singurătate. Fiecare îşi are traseul lui, grija lui, soarta lui. Ceea ce îi ţine pe toţi laolaltă e doar utilizarea aceloraşi facilităţi de voiaj: administrarea în comun a aceleiaşi funcţionalităţi.

Aşa mi se pare că începe să arate Europa de astăzi. Metropolele ei au devenit un soi de aeroporturi. Locuitorii indigeni sunt concuraţi de o aglomeraţie în tranzit. Motivaţia marilor mişcări de oameni e strict conjuncturală. Nu aspiraţia omogenizării idealurilor, nu nevoia unei coerenţe planetare fără precedent, nu un cult al „umanităţii" globale îi aduce laolaltă pe imigranţi. Nimeni nu vine de la Bangkok, de la Teheran, din Africa sau din Caucaz la Londra, Paris sau Berlin de dragul lui Shakespeare, al democraţiei europene, al lui Goethe sau al revoluţiei franceze. Singurul liant e nesiguranţa de-acasă şi atractivitatea comodităţilor occidentale. Nu foarte diferită e motivaţia călătorilor est-europeni, turişti, mafioţi sau căpşunari. Rezultatul e o diversitate ipocrită, o însăilare frugală de interese şi nevoi, insuficiente pentru a produce o unitate superioară. În această formă a ei, diversitatea parcurge, deocamdată, un episod de dezordine. E o sumă de opacităţi într-o mare de permisivitate. Intri într-un restaurant nemţesc şi nu te poţi înţelege cu chelnerul albanez. Şi unul, şi celălalt sunteţi victimele unei unităţi necoapte, ale unei diversităţi arbitrare, grădinărite birocratic şi ideologic, dar fără temei real.