Dragă Digi, scriitorul american Kurt Vonnegut (unul din „granzii“ SF-ului mondial) debuta, în 1952, cu un roman SF a cărui temă ar putea să fie rezumată de titlul pe care îl daţi voi. Societatea foarte „progresistă“ – şi foarte distopică – descrisă de Vonnegut în „Pianul mecanic“ e bazată pe ideea orientării timpurii a copiilor pe baza „carierelor genetice“. Astfel încât în această societate foarte evoluată, tehnologizată şi automatizată ajung să existe doar două categorii de oameni: elitele, care sunt fie ingineri, fie manageri, şi care populează birourile marilor corporaţii; şi toţi ceilalţi, care sunt cuprinşi sub denumirea-umbrelă de „emanaţii şi epave“. Cei din categoria a doua nu au înzestrarea genetică pentru a deveni ingineri şi manageri; prin urmare ei pot fi ori soldaţi, ori muncitori „la cârcă“, gunoieri sau măturători. Specializarea lor începe, exact aşa cum ne spune Digi, „de la o vârstă fragedă, chiar din şcoala primară“.

„Avem, în prezent, o prăpastie atât de mare de şanse între urban şi rural încât nici nu putem vorbi de un sistem de învăţământ funcţional“, ne spune Digi. Dar, cu ajutorul „accesului la tehnologie“, peste 100 de ani vom fi capabili să micşorăm aceste clivaje. Chiar aşa să fie? Pentru că, dacă (re)citim romanul lui Vonnegut, vom vedea că tocmai încrederea oarbă în tehnologie (pe care pare să o promoveze constant Digi; şi nu doar ei) are efecte dezastruoase asupra societăţii. Unul dintre efecte fiind faptul că, departe de a le micşora, această încredere oarbă în tehnologie duce la adâncirea prăpăstiilor care există în societate.

Şi oare carierele de preoţi, de pildă – vor fi şi ele stabilite tot pe baza testelor genetice? Sau seminariile de teologie se vor fi desfiinţat, până atunci, deoarece ele nu vor cadra cu „progresul“?

Să defilezi cu un astfel de titlu tocmai când încerci să promovezi ideea de educaţie care e antidotul infailibil pentru ignoranţă mi se pare amuzant – în condiţia în care aproape toată opera lui Vonnegut a fost tradusă la Humanitas de ani buni, iar „Pianul mecanic“ e un clasic de aproape... 100 de ani.

Altfel, citind textul de pe Digi24, îmi rula neîncetat în cap, pe post de coloană sonoră, şlagărul progresist al „Iepocii de Aur“: „Noi în anul 2000 / când nu vom mai fi copii...“