Distanţare fizică versus distanţare socială: câteva clarificări şi o discuţie

Cum văd suedezii distanţarea socială FOTO EA-EFE

În contextul depăşirii numărului de 100.000 de cazuri în peste 110 ţări din toată lumea şi transformării infecţiei cu noul coronavirus (SARS-CoV-2) într-o pandemie, declarată astfel de Organizaţia Mondială a Sănătăţii pe 11 martie, au apărut şi recomandările privind necesitatea distanţării sociale, măsurile de igienă personală şi colectivă, urmate de intervenţia specializată a autorităţilor sanitare.

În prezent, orice referire la pandemia de SARS-CoV-2 şi la măsurile de prevenire şi combatere a acestei pandemii include în mod ineluctabil şi aşa numita distanţare socială. Chiar dacă această sintagmă a căştigat o utilizare nemeritată în limbajul cotidian, îndrăznesc să-i contest legitimitatea, analizând faptic formele concrete de manifestare ale acesteia prin raportare la formula de „distanţare fizică” pe care, ca sociolog, o prefer şi o propun uzanţei cotidiene.

Utilizarea formulei „distanţă socială” (social distance) se face cu referire la păstrarea unei anumite distanţe fizice între persoane, la evitarea formării unui grup mai mare de trei persoane, sau la depărtarea de locurile aglomerate. În acest sens, Center for Disease Control and Prevention din SUA recomandă evitarea contactului apropiat cu o persoană care poate fi infectată cu SARS-CoV-2 şi păstrarea unei distanţe de cel puţin 2 metri (6 feet) pentru o perioadă prelungită de timp. Pentru a limita răspândirea SARS-CoV-2, măsura distanţării sociale este completată cu alte măsuri precum (auto)izolarea la domiciliu sau carantina în spaţii special amenajate şi supravegheate de autorităţi.

Medicii şi autorităţile sanitare utilizează frecvent sintagma „distanţare socială” (social distancing) oarecum sinonimică cu cea de „distanţare fizică” (physical distancing), înţelegând prin aceasta o măsură non-farmacologică necesară pentru prevenirea răspândirii unei boli contagioase şi reducerea numărului de oameni sănătoşi care ar putea să intre în contact cu cei bolnavi sau presupuşi a fi bolnavi.

În timp ce distanţa socială se referă de fapt la menţinerea unei distanţe fizice între două sau mai multe persoane, (auto)izolarea este o măsură care implică separarea fizică a unei persoane care nu prezintă simptome specifice infecţiei cu SARS-CoV-2, dar care a călătorit în ultimele 14 zile în localităţi din zone afectate de noul coronavirus, altele decât cele cu transmitere comunitară. Această măsură se impune şi acelor persoane care au intrat în contact cu persoane care au reclamat simptome caracteristice infecţiei cu SARS-Cov-2 şi care au călătorit în zone sau regiuni cu transmitere comunitară extinsă, precum şi persoanelor care au intrat în contact cu persoane infectate cu noul coronavirus.

Autoizolarea se aplică tuturor membrilor unei gospodării, indiferent dacă între aceştia există sau nu relaţii de rudenie, tot pentru o perioadă de 14 zile, în situaţia în care un membru al gospodăriei s-a întors dintr-o călătorie într-o „zonă roşie” sau de la data ultimului contract al acestuia cu o persoană infectată cu SARS-CoV-2. Prin urmare, în toate cazurile de (auto)izolare este vorba despre o intervenţie sanitară bazată pe distanţare fizică, nu neapărat faţă de membrii gospodăriei. Izolarea se poate realiza şi prin amenajarea unui spaţiu de locuit în aşa fel încât să se evite interacţiunea unei persoane presupusă a fi infectată cu SARS-CoV-2 de celelalte persoane din locuinţă. Deţinerea unei case de locuit este mult mai convenabilă aplicării izolării la domiciliu prin oferirea unui confort sporit persoanei în cauză, faţă de condiţiile de izolare într-un apartament. Oricum s-ar aplica izolarea la domiciliu, nu avem de a face cu o distanţare socială efectivă.

O altă măsură din arsenalul non-farmacologic de combatere a bolilor transmisibile este şi carantinarea, care depăşeşte prin stricteţe şi severitate măsurile anterior menţionate.  Carantinarea presupune izolarea fizică a unei persoane sau unui grup de persoane suspecte de infecţie cu SARS-CoV-2 care se întorc din zonele cu transmitere comunitară extinsă, într-o locaţie special amenajată de autorităţile publice în colaborare cu autorităţile sanitare (direcţiile de sănătate publică), pentru o perioadă de 14 zile. Pentru persoanele asimptomatice, carantinarea se poate realiza şi la domiciliul propriu, în spaţii amenajate şi delimitate fizic (dormitor cu baie proprie), cu supraveghere din partea autorităţilor de siguranţă publică (poliţie naţională şi/sau locală) şi cu monitorizare medicală din partea medicului de familie sau a autorităţilor sanitare. După revenirea în ţară a românilor plecaţi în străinătate, am observat că, în fapt, măsura carantinării s-a aplicat mai ales grupurilor de persoane care au fost obligate să rămână o perioadă în spaţii puse la dispoziţie de autorităţile locale, nefiind vorba despre o izolare individuală. Prin urmare, ţinând cont de aspectele concrete ale carantinării, nu putem vorbi despre o distanţare socială veritabilă a unor persoane în raport cu alte persoane.

După cum observăm, toate cele trei măsuri non-farmacologice de prevenire şi combatere a bolilor infecţioase şi parazitare au în comun distanţarea fizică, în niciun caz distanţarea socială. Nici persoanele infectate cu SARS-CoV-2 care sunt spitalizate nu sunt izolate social de familie, de prietenii şi colegii de muncă. Tehnologiile şi comunicaţiile actuale ne permit să rămânem conectaţi social, chiar dacă suntem distanţaţi fizic.

În lumea de astăzi oamenii interacţionează permanent unii cu alţii prin mijloacele moderne de comunicare, prin reţelele de socializare facilitate de conexiunea la Internet, cu tot felul de device-uri: PC, laptop, tabletă electronică, smartphone, smartwach, touchscreen-urile din mijloacele de transport ş.a. Conform statisticilor oficiale, în România anului 2019, peste 75% dintre gospodării au accesat Internetul din locuinţele proprii, în creştere cu 3,3 puncte procentuale faţă de situaţia din anul 2018. Se spune că nativii digitali numai când dorm nu accesează Internetul. Suntem doar la un touch sau la un click distanţă unii de alţii. Dintr-un creator de unelte, inclusiv tehnologiile şi comunicaţiile, omul a ajuns să le încorporeze şi, în curând, va deveni o extensie a acestora, o verigă dintr-o imensă reţea de reţele. Transumanismul, o mişcare intelectuală care afirmă prevalenţa ştiinţei şi tehnologiei în societatea contemporană, se transformă pe zi ce trece într-o veritabilă ideologie care, mâine-poimâine, va concura cu marile religii ale omenirii. Accesul populaţiei la tehnologia informaţiilor şi comunicaţiilor facilitează şi amplifică comunicarea interumană şi, în consecinţă, anulează legitimitatea utilizării termenilor de  distanţă socială/ distanţare socială în contextul pandemiei de SARS-CoV-2.

Până mai ieri, părinţii reclamau ataşamentul excesiv al copiilor faţă de gadget-urile şi reţelele de socializare. În zilele de distanţare fizică impusă de pandemia SARS-CoV-2 îi încurajează să acceseze platformele online de învăţare. Istoria recentă ne zâmbeşte ironic: de la combaterea dependenţei de calculator şi Internet am trecut la încurajarea utilizării acestor mijloace chiar şi pentru satisfacerea celor mai elementare nevoi. Pare că totul s-a mutat pe Online, fără să se ţină cont de distanţarea fizică, de izolarea la domiciliu sau de carantină. Chiar şi în spitalele de boli infecţioase, interacţiunea cu mediul social exterior acestora continuă doar printr-un click pe laptop-ul conectat prin hotspot-ul telefonului inteligent. În aceste condiţii, mai putem vorbi despre distanţare socială în adevăratul sens al termenilor?

Epidemiologul Maria Van Kerkhove de la Organizaţia Mondială a Sănătăţii (World Health Organization) afirma recent că, în condiţiile avansului fără precedent al tehnologiei, putem să rămânem conectaţi unii cu alţii, fără să fim fizic în aceeaşi locuinţă sau în acelaşi spaţiu, preferând folosirea sintagmei „distanţare fizică”. În aceeaşi ordine de idei, profesorul de psihologie socială Martin W. Bauer de la London School of Economics a salutat propunerea OMS de a utiliza termenii de distanţare fizică în loc de distanţare socială. Motivul ar fi că distanţarea socială, înţeleasă ca absenţă a contactului fizic, sugerează reducerea sau întreruperea relaţiilor sociale ale persoanei infectate sau afectate de SARS-CovV-2, care practic nu se întâmplă.

Distanţarea fizică, izolarea, carantinarea sau spitalizarea complică tabloul clinic şi psihoafectiv al persoanei infectate/ afectate cu SARS-CoV-2 şi, prin urmare, se recomandă evitarea termenilor care sugerează distanţarea socială de cei dragi. O persoană infectată cu SARS-CoV-2 trece printr-o serie de emoţii puternice, este zguduită afectiv sub presiunea fricii, curiozităţii şi stigmatizării prezente în spaţiul public. Referindu-se la controversa social distancing versus physical distancing, profesorul de sociologie Jeremy Freese de la Stanford University consideră că distanţarea socială sugerează că oamenii încetează să comunice unii cu alţii. Dacă aplicarea distanţării sociale ar deveni efectivă în contextul pandemiei de SARS-CoV-2, consecinţele sociopsihologice ale măsurilor luate de autorităţi în confruntarea cu noul coronavirus ar căpăta un alt impact asupra calităţii vieţii. Măsurile de distanţare fizică pot afecta sever copiii, tinerii vulnerabili şi persoanele vârstnice, bolnave, fără resurse, mai ales din cartierele şi mahalalele sărace ale oraşelor, din mediul rural. Reducerea activităţilor economice, pierderea locului de muncă, scăderea veniturilor, sărăcia, foametea sunt tot atâtea probleme care însoţesc distanţarea fizică. Suntem nevoiţi să păstrăm o distanţă fizică rezonabilă unii de alţii pentru a limita răspândirea SARS-CoV-2 astfel încât să asigurăm sustenabilitatea sistemului sanitar în furnizarea serviciilor medicale nu doar pacienţilor afectaţi de această boală, ci şi celorlalţi pacienţi.

Omul este o fiinţă socială (zoon politikon), citire de la Aristotel, iar starea lui naturală este de convieţuire în grupuri şi comunităţi: „Totodată, este clar de ce omul este o fiinţă mai socială decât orice albină şi orice fiinţă gregară; căci natura nu creează nimic fără scop. Însă grai are numai omul dintre toate fiinţele vii”. Solitudinea este o excepţie în viaţa omului, fiind asumată în mod voluntar de către sihaştri, călugări, oameni cu preocupări spirituale superioare, care aspiră spre transcendent, inefabil, divin. Cât priveşte muritorii de rând, să păstrăm distanţa fizică pentru a fi sănătoşi, dar să rămânem conectaţi social şi solidari în lupta cu SARS-CoV-2!