Din Siberia. Cu dragoste. Povestea unei românce care a locuit 10 ani în polul frigului din Rusia

0
Publicat:
Ultima actualizare:
dana sisoeva

Dana Sisoeva a plecat în Siberia ca să le vorbească oamenilor despre Dumnezeu şi a îndurat 10 ani temperaturi de -57 de grade.

Acum vreo două luni scriam un articol despre polul frigului din Siberia. Era una din acele traduceri pe care le mai facem noi, jurnaliştii, pentru trafic şi pentru a oferi publicului ceva interesant. Atunci, pe Facebook, o cititoare adevarul.ro a spus că ea a locuit în Iakutsk şi a prins fenomene asemănătoare. Un mesaj pe Facebook, o adăugare în lista de prieteni şi o pauză de multe, multe zile. Până într-o zi. Atunci Dana Sisoeva din Hunedoara mi-a acceptat timidă cerere de prietenie. Povestea ei este una scrisă în câteva mesaje de Facebook. Credeam că va fi impersonală. Dar mai jos sunt cuvintele unei femei care crede în Dumnezeu, care s-a dus la capătul lumii cu optimism şi care s-a întors în oraşul natal după 10 ani petrecuţi acolo, în Siberia.

Povestea Danei începe de demult. Într-un miez de noapte, în apropierea unui sat din România comunistă, Rudăria sau Eftimie Murgu, după numele modern. Un bărbat era botezat în secret în apa râului Rudărica. Acel copil care plângea în miez de noapte era tatăl Danei.

Tatăl ei a murit în 1987, nu înainte de a lupta cum putea cu regimul comunist. A fost pastor baptist  şi s-a îngrijit cum a putut de membrii comunităţii sale. “Într-o Biserică Evanghelică e de o mare importanţă citirea şi studierea Bibliei. Pentru că nu se putea procura legal aşa ceva, risca ani grei de închisoare de fiecare dată când aducea literatura religioasă dintr-un loc secret unde o depozita, după ce era adusă prin contrabandă în România. Au fost percheziţii acasă, interogatorii, confruntări cu informatorii, adesea din propria-i comunitate. Nu am ştiut prea multe atunci, dar am admirat curajul şi devotamentul tatălui meu pentru lucrarea lui Dumnezeu”, povesteşte Dana.

dana sisoeva

Drumul spre Rusia

Drumul tatălui său a dus personajul nostru principal pe calea cea bună. “Am ajuns destul de timpuriu la aceeaşi concluzie cu cea a personajului lui Tolstoi din Anna Karenina, Levin, potrivit căreia sensul vieţii constă în a “trăi pentru Dumnezeu, pentru suflet”, spune Dana Sisoeva. Pentru ea, modelul nu a venit pe linie filosofică, ci prin exemplul tatălui ei. După moartea acestuia, la vârsta de 14 ani, a decis să se dedice religiei şi “am ales să trăiesc pentru El!”.

În facultate, la Universitatea Emanuel din Oradea, Dana l-a întâlnit pe soţul ei, Yan. Momentul a pecetluit ceea ce aşesaze în plan de multă vreme. “Mă gândeam să merg ca misionară undeva departe. În studenţie am auzit de regiunile îndepărtate ale fostei URSS, unde e nevoie de oameni care să le vorbească de Dumnezeu celor stabiliţi acolo. Am vrut să duc mai departe lumina aprinsă acolo, în Yakuţia, de atâţia întemniţaţi din cauza credinţei, în vremuri apuse”, explică Dana.

Aşa că Dana şi Yan au decis să se ducă în Yakuţia. “Mă gândeam doar la frig. Eram pregătită să-i fac faţă. Yan mi-a făcut pregătirea psihică. Surpriza a fost diferenţa culturală şi întunericul din timpul iernii. Am găsit pe internet date privind apusul şi răsăritul iarna. Scria că răsare la 11 şi apune în jurul orei 16. Aşa o fi”, povesteşte Dana. În realitate, totul părea diferit. “Săptămâni întregi nu se vede soarele în decembrie şi ianuarie. Oraşul e acoperit de ceaţă groasă şi întuneric. Vara e invers. Soarele răsare la 3.30 şi apune undeva după ora 23. Luminile oraşului nu se aprind, nu e nevoie nici de bec în casă. Nici nu se apucă a răcori, aşa că e o vară uneori mai caldă ca în România“, mai spune Dana.

dana sisoeva

Şocul oraşului

Un alt şoc al trecerii a fost modul cum arăta oraşul. Dana a crescut într-o zonă de munte şi-i plăceau pădurea, trecerea anotimpurilor, piatra tare de sub picioare. Aşa că a fost nevoită să se obişnuiască rapid cu ţinutul mlăştinos, nisipos şi lipsit de vegetaţie. “Îmi scriau prietenii din ţară de caişi înfloriţi şi nu puteam să nu citesc plângând“, îşi aminteşte femeia.

“Întâlnirea cu oraşul , care arată diferit acum după 13-14 ani, a fost un şoc. Mizerie, drumuri rele, blocuri trântite în grabă, nevopsite, cu geamuri murdare, spaţii de joacă neîngrijite şi o mulţime de bălţi peste tot. Blocurile sunt aşezate pe piloni înalţi, astfel încât să te poţi plimba pe sub construcţie. Mai sunt şi clădiri vechi, din bârne de lemne înnegrite de vreme. Au un singur etaj şi sunt lungi, cu mai multe familii care locuiesc în ele. Nu au nici măcar canalizare. Din câte am înţeles, pe vremuri jumătate din oraş arăta aşa”, retrăieşte Dana primele momente ale întâlniri cu Iakutsk-ul care-i va deveni casă timp de 10 ani.

Frigul din Siberia nu a lăsat-o pe Dana să vadă nici măcar oameni ai străzii, deşi soţul i-a povestit că i-a întâlnit. Dar pentru ea, frigul a fost o binecuvântare, căci altfel cum poţi să spui atunci când o femeie destul de uscată îţi spune că alergă în fiecare zi, timp de doi ani, la -35 de grade. Scopul? Numai aşa scapi de depresia din timpul iernii.

dana sisoeva

Lupta cu temperaturi minime

Temperatura minimă între 1999 şi 2009 a fost de -57 de grade Celsius. “La început nu resimţeam mare diferenţă între -20 şi -50 de grade. Mai târziu îmi plăcea să ghicesc ce temperatura e afară şi rareori greşeam cu mai mult de patru grade. Toţi oricum aveam termometre în geam. A fost o iarnă, cea în care eram însărcinată cu băiatul nostru, în care temperatura s-a ţinut mult în jurul cifrei de -55 de grade Celsius. Am mers la ecograf pe o ceaţă groasă şi nu eram sigură că voi găsi spitalul înainte de a da nasul cu el. Din autobuz nu se vedea nimic, nu ştiam dacă nimeresc staţiile. Mi-era aproape teamă să cobor. Aşa e la -55 de grade Celsius”

Provocarea de a te încălzi la -55 de grade Celsius

Dana se ocupa la Iakutsk cu organizarea conferinţelor şi taberelor de tineret, preda cursuri de teologie şi a condus un grup de mame tinere cu care discuta probleme legate de educaţie. Toate acestea însemnau deplasarea prin oraş. Rezistenţa la frig se învaţă uşor. “Aveam o haină de blană care cântărea cinci kilograme. Lungă până aproape de pământ, un guler imens care se prindea lateral şi în care puteam să-mi bag nasul. Mânecile erau încreţite, iar haina se prindea cu un cordon. Aşa am învăţat să fac paşi mici. Cineva mă avertizase că dacă alunec şi cad pe stradă nu m-aş putea ridica singură şi ştiam că avea dreptate. Mergeam încet, paşii erau înjumătăţiţi şi renunţam la orice grabă”, îşi aminteşte Dana.

Restul vestimentaţiei consta dintr-o căciulă cu urechi, care acoperea o bună parte din faţă şi care nu te lăsa să auzi multe în jurul tău, mănuşi duble şi în picioare “untî, cizme din blană de ren cu talpă de pâslă. Nu-mi amintesc să-mi fi fost frig la picioare vreodată iarna”.

Dar pericolele frigului sunt multiple. Dana Sisoeva spune că pericolul ca faţa să-i îngheţe era foarte real. “Nu o singură dată am văzut oameni cu pete albe pe faţă, ce marcau zona îngheţată. La -35 de grade Celsius s-a întâmplat ca fiului meu , mai mic de un an atunci, să-i îngheţe o porţiune mică din obraz. Nu am fost atenţi şi am observat mai târziu şi am reuşit să intervenim”, rememorează aceste momente femeia. Dar pentru copii nu există temperatură prea mică. Dacă temperatura scade sub -45 de grade cei de 1-4 nu merg la şcoală. Dacă temperatura ajunge la -50 de grade, nici clasele 5-8 nu se duc la cursuri.

Motoare pornite şi telefoane ascunse

Legenda spune că la Iakutsk motoarele stau pornite, iar mobilele nu funcţionează. Am aflat că legenda este realitate aici. Dana spune că “nu am avut maşină atunci, era prea costisitoare. Trebuie un garaj încălzit, iar drumurile sunt rele. Cei mai mulţi îşi îngheţau maşina pe perioada iernii şi foloseau autobuzele. Nici ele nu sunt comode. Geamuri duble, spaţiul mic şi mereu aglomerate. Înghesuită lângă alţi călători cu şube groase şi căciuli de blană cu urechi, pe fondul muzicii de radio cu care şoferul îşi alunga plictiseala, aveam senzaţia că sunt într-un film vechi, rusesc, alb-negru”.

Femeia spune că avea telefon mobil, dar îl ţinea într-un săculeţ pe care şi-l atârna la gât. “Buzunarul sau poşeta nu erau variante pentru că putea îngheţa. Aveai nevoie de o poşetă adevărată, de piele, altfel trăgeai de ea şi ajungeai să o aduni de pe jos cu făraşul. Era s-o păţesc, m-a atenţionat o vânzătoare! Am intrat în magazinul ei, am aşteptat să se dezgheţe şi apoi am scos de acolo portofelul”, îşi aminteşte ea.

harta iakutia

Anotimpurile Yakuţiei

În Yakuţia, în mijlocul Siberiei, prima ninsoare cade la începutul lui octombrie, şi nu se mai topeşte până în mai. “De 9 mai oamenii ies la iarbă verde, deşi încă mai e zăpadă în pădure, lacurile mari sunt încă îngheţate, iar totul pare a fi încă în trecere. Iunie face tranziţia la vară, iar august trecerea spre iarnă, căci la începutul lui septembrie dă îngheţul”, explică Dana Sisoeva.

“Într-un an venisem de la mare, de la Soci. Era 4 septembrie. Când avionul a aterizat la Iakutsk ne-am dat seama cât de nepotrivit eram îmbrăcaţi, atunci când personalul avionului ne-a anunţat că afară sunt -4 grade Celsius. Măcar eram bronzaţi”, râde Dana.

Dar oamenii frigurilor sunt obişnuiţi cu astfel de evenimente şi se pregătesc din timp pentru anotimpul rece, lung şi în care resursele sunt limitate. Pentru a rezista într-o asemenea zonă, fiecare trebuie să ştie să pună deoparte. Dar oamenii nu hibernează în Siberia, ci îşi continuă activităţile şi la -57 de grade. Cu paşi mici, cu gulere uriaşe şi în autobuze aburinde.

“Toată lumea avea pe balcon carne, peşte, varză murată sau ciuperci. Neapărat, toată lumea avea iagode. Acestea erau singurele fructe care cresc într-un asemenea climat. Sunt bobiţe mici, roşii, cu gust dulce-amărui, pe care localnicii le adună din pădure şi pe care le păstrează aşa pe balcon sau fac din ele gem. Cea mai întâlnită e «brusnica». Uneori le mâncam aşa sau cu zahăr, alteori fierbeam şi făceam suc. Unii vindeau la piaţă, pentru că nu erau uşor de cules pentru că sunt mărunte şi cresc pe o plantă mică, asemănătoare cu planta fragilor”, descrie Dana “cămara” yakuţiană.

Nici vara nu e de invidiat în Siberia. Ziua e lungă şi aerul e prea uscat. “Îmi amintesc că în primul an mă trezeam la ciripitul păsărilor şi razele luminoase ale soarelui, dar era doar ora 4 dimineaţa. Apoi, a fost atât de greu să-i conving pe copii să meargă la culcare când soarele era încă pe cer. Venisem după o vacanţă mai lungă în România şi ştiau că te culci atunci când e întuneric. Pentru că noi insistam pe ceea ce indică ceasul, mi-au spus să-l dau jos!”, spune amuzată femeia.

Înapoi în România

Decada siberiană a Danei şi a lui Yan s-a încheiat în 2009, când s-au întors la Hunedoara. Întoarcerea s-a produs când fiica lor, Dora, acum în vârstă de 10 ani, începea clasa întâi, iar trecerea ar fi fost mult prea grea dacă ar mai fi rămas la Iakutsk. Cei doi nu exclud varianta să se întoarcă acolo, dar cei doi copii (mai au un băiat, Natanael, de 7 ani) sunt acum la şcoală, aşa că momentan este exclusă. Aventura lor continuă la Centrul Creştin din Hunedoara, unde ea lucrează la bibliotecă şi la centrul de zi, un after school pentru copiii din familii defavorizate, iar Yan este pastor. Au fost plânşi ca la înmormântare când au plecat, “de parcă aş fi plecat din lagăr”, dar au rezistat şi acum duc o viaţă clasică la Hunedoara.

dana sisoeva
Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite