Am văzut şi eu tragica situaţie a copilului mort, muşcat de câini. Dincolo de tragismul situaţiei, mă mir că nu i se fac funeralii naţionale, la câtă „audienţă” i-au acordat televiziunile. Am înţeles că acest copil ar fi intrat nesupravegheat pe o proprietate privată. Este una din miile de victime ale unui sistem public dominat de dispreţ şi nepăsare. Şi femeia care moare de septicemie după naştere şi cei care-şi pun capăt zilelor pentru că au ajuns la limita suportării traiului zilnic, fără loc de muncă, fără bani şi bătrânii rămaşi pe drumuri după ani în care au „cotizat” la stat, toţi fac parte dintre victimele unui sistem democratic. Aud că după ce doar Ceauşescu şi soţia au murit condamnaţi pentru genocid, se mai instrumentează un proces, al unui fost comadant de închisoare, etichetat ca „torţionar”. Aş întreba şi eu ca un cetăţean, oare doar Vişinescu şi câinii sunt problemele de azi?

În privinţa câinilor, povestea e veche de când urbanizarea. Toate oraşele României sunt „dotate ” cu periferii rurale, unde oamenii au câini în curte. Creştini cu frica lui Dumnezeu, când căţeaua, „proprietate personală” mai „păcătuieşte” cu dulăul de prin vecini, proprietarii aleg „să dea o şansă” micilor vietăţi, „aruncându-i” la periferiile oraşelor, unde, printr-o luptă pentru supravieţuire prin rampele de gunoi, acestea ajung dulăii agresivi de azi. Cred că asta e problema cu înmulţirea lor necontrolată, în ciuda campaniilor de sterilizare mai mult sau mai puţin oficiale. Legislaţia e ambiguă, drepturile animalelor sunt folosite în luptele dintre hingheri şi iubitorii animalelor. Aş vrea o lege care să permită sterilizarea inclusiv a câinilor de curte, dacă stăpânul nu poate să întreţină puii născuţi.

Ar mai fi o chestiune: fundaţiile de protecţie a animalelor, majoritatea „sereleuri” de bloc, cu un singur obiect de activitate: „sifonare” de bani publici sau europeni. Adăposturile pentru câini, la fel locuri unde lucrătorii sunt mai prost hrăniţi decât vietăţile din ţarcuri.

Cât îl priveşte pe Vişinescu, acesta este un caz de torţionar, care a avut şansa să trăiască mult. Mi se pare nedrept ce i se întâmplă. Nu pentru că nu aş vrea să plătească pentru ceea ce justiţia va demonstra că a făcut, ci pentru că e un fel de „acarul Păun”. Nu mă impresionează vârsta lui înaintată, cum nu mă impresionează nici acest argument, când văd că mai prind unii câte un gardian de la vreun lagăr nazist. Ştiu că tranziţia la democraţie a impus „batista pe ţambal”, adică nedeschiderea acestui capitol nici în vremea când foştii deţinuţi politici ai fost parţial la guvernare, cu CDR în 1996-2000. Nu surprinde pe nimeni de ce problema a rămas aşa şi după 2000. Era goana pentru aderare la UE şi „gunoiul” trebuia băgat sub preş.

Problema mea e alta: de 23 de ani mor copii de foame, mor oameni bolnavi, care nu pot fi îngrijiţi deoarece diriguitorii din sănătate fură mai ceva ca Al Capone (fraţilor, Ministerul Sănătăţii încasează cei mai mulţi bani după cel de Finanţe, unde dracului se duc banii?), mor oameni muşcaţi de câini, sunt câini maidanezi care atacă de foame (situaţie în care se află oameni, care, chipurile au raţiune şi capacitate superioară de acţiune). De 23 de ani, tavanele şcolilor cad pe copii, care poate „au norocul” să moară iarna de frig, că a avut Spiru Haret grijă să facă vacanţa mare când e caniculă, profesorii luaţi la mişto pentru rezultatele de la evaluările naţionale îşi blestemă soarta făcând naveta pe banii lor (câştigă într-o lună cât un cerşetor român în Italia, Spania etc în câteva ore, sau cât un pahar din cea mai proastă şampanie în Bamboo), medicii folosesc instrumentar care şi în al doilea război mondial ar fi fost dus la casat.

Oare doar Vişinescu şi Ceauşescu sunt singurii care au făcut „genocid”? Nu spun că sunt nevinovaţi, dar cei care au vândut pe nimic resursele ţării, infrastructura, care „sifonează” banii de autostrăzi, care se chinuie şi imploră în genunchi să se vândă Roşia Montană tot pe nimic cum or fi? Oare câţi oameni or fi murit indirect din cauza „privatizărilor”?

Unul din miturile noastre fundamentale este cel al „meşterului Manole”, adică trebuie să moară cineva să se ia o măsură într-un domeniu. Măcar, aşa de ochii presei, că după aceea totul reintră într-un „dolce far niente” păgubos. Nepăsarea ucide, dar nepăsarea nu poate fi condamnată pentru genocid, iar "nepăsătorul" care trebuia să-şi facă treaba nu poate fi tras la răspundere pentru nepăsare.