S-au înşelat. Diaspora a fost cea care a înclinat balanţa în alegerile din noiembrie. Atunci ni s-a promis că, până în februarie 2015, implementarea unui sistem alternativ de vot – electronic sau prin corespondenţă – va fi decisă în Parlament. Cinci luni mai târziu, însă, angajamentul luat atunci chiar de Klaus Iohannis nu a avansat. Parlamentul nu a votat nimic, iar dezbaterea întârzie. A fost oare uitată diaspora?  

Înainte de a ne pune întrebări asupra acestui act legislativ, a promisiunii, m-am întors, cu un coleg blogger de la Adevărul, Traian Danciu, stabilit în Germania, asupra diasporei. Diaspora ca sens, ca masă critică, ca lider de opinie, ca influenţă. Încercând, întocmai, să ne răspundem reciproc la întrebările care nu ne-au fost niciodată puse: nici în dezbaterile live de pe Adevărul, nici în dosarul dedicat Diasporei, publicat recent de „Dilema veche“.

Românii din diaspora îşi merită dreptatea

Toţi dezbatem dar nimeni nu întreabă concret diaspora ce va urma. Ne folosim deci de ea şi trecem mai departe?

Traian Danciu: Nu avem voie să tratăm diaspora ca pe o justificare. Eu am oricum greutăţi să mă obişnuiesc cu noţiunea de „diaspora”. ÎÎn primul rând pentru că mulţi dintre acei cetăţeni români care s-au înghesuit să îşi voteze preşedintele, au plecat din ţară în ultimii doi-trei ani, iar asta nu pentru că s-au mutat în altă ţară, că au emigrat definitiv din România, ci pentru că au căutat un loc de muncă unde şi câştigă suficienţi bani pentru a-şi stabiliza situaţia materială sau pentru a-şi crea una, de regulă, în România şi nu musai în străinătate. Cel puţin în Germania sunt puţini aceia care şi-au luat definitiv rămas-bun de la România.

Aşa că mai ales aceştia sunt mai mult decât îndreptăţiţi şi obligaţi (din totalitatea comunităţilor româneşti dispersate prin lume) să îşi exercite dreptul de a alege preşedintele României. De el depinde, în cele din urmă, cum şi unde vor trăi în viitor, dependent de felul în care acesta îşi face treaba.

Mulţi dintre aceşti români câştigă mai mult decât în România, dar pentru o viaţă decentă aici banii nu ar ajunge. Aşadar, ei îşi trimit veniturile în România, unde, de regulă, mai trăiesc şi alţi membri ai familiei lor din acest ajutor. Peste aceştia nu se mai poate trece! Dacă lucrurile se îndreaptă în România, dacă în sufletele şi minţile acestor oameni se vor întoarce încrederea şi speranţa că şi în România vor câştiga suficient în raport cu munca prestată, ei se vor întoarce foarte probabil „acasă“. Iar acolo pot influenţa mereu deznodământul unor alegeri.

A trece peste această umilinţă, această crimă, a căror victimă au fost ei la alegerile prezidenţiale, presupune a le răpi cel puţin jumătate din speranţa pe care au avut-o în ziua în care au stat 10 ore în frig şi ploaie la cozi imense pentru a vota.

Dincolo de aceştia, despre care eu cred că sunt majoritatea, ceilalţi români care trăiesc de mulţi ani în afara ţării şi care foarte probabil nu se vor mai întoarce definitiv înapoi şi care au vrut să voteze, având în continuare cetăţenia română şi fiind în continuare strâns legaţi de ţara natală, îşi merită de asemenea dreptatea şi nicidecum să fie ignoraţi după ce îi folosim pentru dezbateri şi cosmetizări.

Ei, în afara faptului că sunt un potenţial pentru România, în sensul că şi ei îşi susţin financiar rudele rămase în ţară sau investesc în România, sunt şi imaginea României în străinatate. Ei sunt invitaţia vecinilor lor, fie din Germania, Franţa sau Spania, să vina în România, să ia România în serios, să trateze România ca pe o ţară egală cu a lor, pe români ca pe europeni egali cu toţi ceilalţi.

Să trecem mai departe după ce ne-am folosit de ei, ar însemna să-i îndepărtăm încă o dată, ba chiar România să-i piardă cu totul de data aceasta.

România nu are voie să uite ce efect au avut românii din afara ţării asupra acestor alegeri, asupra mobilizării şi vizibilităţii societăţii civile din România. 

Care crezi că sunt lucrurile nespuse în toată această dezbatere despre renaşterea diasporei?

Nu este o renaştere a diasporei. După cum spuneam mai devreme, în rândul „diasporei” s-ar distinge două tabere: unii care au emigrat într-adevăr, decişi să-şi părăsească ţara eventual pentru totdeauna, şi cei care sunt în afara ţării de scurt timp, nemulţumiţi de şansele şi perspectivele care le sunt oferite acasă, dar care sunt pregătiţi să se întoarcă oricând în ţară. Poate asta nu a fost subliniat suficient de apăsat în această dezbatere. Aceştia din urmă chiar contează foarte mult pentru România. Ei sunt cei care îi contrazic pe toţi acei soldăţei care fac slalom printre oportunităţile puterii. Primii au şi ei un rol foarte important.

Ei nu doar că sunt adevăraţii ambasadori ai ţării în afara ei, ci îndeplinesc şi funcţia de „observatori”. Aceştia preiau mult mai uşor, tocmai prin condiţia lor de imigranţi în Vest, viziunile, punctele de vedere ale ţărilor gazdă, iar prin perspectiva lor observă schimbările din România. Ei observă când lucrurile se duc naibii în ţară, când ţara o ia într-o direcţie greşită, cel puţin nu aceea în care ar trebui din punctul lor de vedere, al oamenilor care au decis că în democraţiile din Vest se trăieşte mai bine decât în cele din Est, care chiar cred că locul României este mai degrabă în Europa decât la periferia nu doar geografică, ci şi spirituală a acesteia. Ei pot trage mereu semnalul de alarmă.

De data aceasta au făcut-o în dimensiunea cunoscută pentru că a fost cazul! Iar acest caz nu a mai fost neaparat înainte, nu atât de acut.

Mai avem o categorie de „angajaţi“ – iar asta este cu totul nou. Etnicii germani care au părăsit ţara în condiţiile cunoscute, precum şi cei care au plecat din România cu mult înaintea căderii Cortinei de Fier. Ei s-au activat masiv într-adevăr pentru prima dată. Cel puţin asta observ eu în Germania. Deşi ei nu au putut vota, ei au dat semnale puternice către comunităţile de români: suntem cu voi! Sau: suntem uniţi! Aceasta este poate o reunificare comparabilă, bineînţeles la altă dimensiune şi cu altă valoare, dar extrem de importantă pentru istoria noastră modernă, cu unirea din 1918. Sper să nu fiu înţeles gresit. Dar atâta solidaritate între saşi şi români, între diaspora „clasică” şi românii „noi” în străinătate nu cred că a mai existat după 1918. Iar asta o spun tocmai pentru că am crescut într-un orăşel în care saşii reprezentau jumătate din populaţie.

Nu doar din acest punct de vedere Klaus Iohannis reprezintă acel preşedinte care unifică. Victor Ponta visa la cai verzi pe pereţi sau ne îndemna pe noi să o facem …

Generaţia „Punct şi de la capăt“

A fost o renaştere tip „lebăda neagră“, neaşteptată şi anunţând schimbarea de sistem, sau este o urmare a unui proces de maturizare?

Este o maturizare, iar în mod bizar este una care nu are de a face numai cu faptul că s-au trezit mulţi dintre cei adormiţi, ci una care are concret de a face cu faptul că o generaţie s-a maturizat în România. Generaţia celor născuţi în anii '80 şi '90 (dar nu numai!). Asta s-a vazut clar oglindit în participarea la votare şi în opţiunile exprimate la urne, reflectate în rezultatul alegerilor. Dar şi în faptul că această generaţie maturizată s-a opus propagandei televiziunilor partizane prin mijloace specifice ei: internetul, reţele de socializare. Aceşti oameni tineri, şi nu numai, conştienţi de lumea globală în care se trăieşte astăzi, anunţă schimbarea unui sistem, prin schimbarea generaţiilor.

Acum ne aflăm la graniţa dintre generaţia care se desparte cu greu de trecut, fie de teamă, fie din vreo nostalgie mai greu de înţeles sau o obligaţie sumbră, şi generaţia care cunoaşte doar perioada de tranzit şi promisiunile acesteia. Aceasta din urmă s-a decis! Punct şi de la capăt! Iar ei reprezintă o majoritate acum. Ceea ce nu presupune că sunt doar ei, cei tineri. Ei şi părinţii lor, ei şi bunicii lor, ei, toţi cei care au realizat că viitorul sunt cei care urmează şi nu cei care au fost, acei pensionari, de exemplu, care au înţeles în sfârşit că pensiile nu le sunt plătite din banii munciţi de ei, ci din cei pe care îi câştigă  şi îi vor câştiga cei care muncesc astăzi şi vor munci mâine. Şi da, din acest punct de vedere, se poate vorbi şi despre un proces de maturizare generală.

O renaştere de tip „lebăda neagră” are valoare în contextul schimbării „neaşteptate” din România doar ţinând cont şi evaluând neîncrederea şi suspiciunea care zac în sufletele românilor.

În mod normal, deci altundeva, într-altă ţară, alt spaţiu cultural-istoric, s-ar fi anticipat cu uşurinţă că la un moment dat, cei născuţi sau crescuţi în libertate vor opta pentru valorile libertăţii.

Asadar, dacă eu mi-am spus în 1990 că va dura 20-30 de ani, până se va schimba într-adevăr ceva esenţial în România (şi am plecat, considerând că mi-am facut datoria faţă de ţară până atunci), aşa cum de altfel, din alte logici, a spus-o şi Silviu Brucan, atunci era de anticipat ce presupune aceasta: ridicarea, respectiv maturizarea unei noi generaţii. Dacă nu ne-am fi păstrat, cu toţii, suspiciunea şi frica, neîncrederea şi materializată în superficialităţi, invidie, lipsa oricărei solidarităţi, frica faţă de ziua de mâine, am fi prevăzut probabil ceea ce se întâmplă acum. 

Aici interviul pe care eu i l-am acordat lui Traian Danciu.