Dialog cu un învingător la 99 de ani (!) în lupta bărbătească pentru viaţa activă

I-am telefonat prietenului meu Radu Theodoru, generalul aviator şi romancierul, dramaturgul, scenaristul, navigatorul, încununat cu Premiul Academiei Române pentru tetralogia dedicată lui Mihai Viteazul, să-l întreb cum se petrece în pragul vârstei de 99 de ani viaţa învingătorului.

- Ce să fac, coane Dinule, nu am deloc sentimentul că mă aflu – cum spui dumneata – în pragul vârstei de 99 de ani.

- Ce ai făcut de pildă ieri? (discuţia a avut loc acum o săptămână, lunea trecută.)

- Dimineaţă am plecat în Munţii Buzăului cu maşina unor colaboratori din aviaţie să văd zăpada şi să mă întâlnesc cu preşedintele unei asociaţii ţărăneşti, mare gospodar, care, asociat fiind cu alte gospodării ale unor ţărani harnici, îşi câştigă munca în mii de euro pe lună.

- Câte ore ai făcut până în Munţii Buzăului?

- Două ore şi jumătate, dus. Am stat acolo la discuţii peste trei ore şi m-am întors acasă, tot peste două ore jumătate, aproape de ora 11 seara.

Atrag atenţia intenţionat cititorilor mei că prietenul meu Radu Theodoru, de care mă leagă o viaţă de prietenie frăţească, colorată - zic eu - de amintirile unor vânători la căpriori şi la mistreţi, la fazani şi la porumbeii rotitori, şi la cerb lopătari, vânători care ne-au înfrumuseţat viaţa, prietenul meu se află azi în pragul celor 99 de ani amintiţi.

- Câte ore dormi dumneata?, îl întreb.

- Opt ore, neapărat, de la 11 la 7 dimineaţa, când mă scol şi îmi fac pregătirea fizică, cu antrenamente yoga, cum am făcut toată viaţa. Sigur, acum mă rostogolesc mai încet, cu vârsta.

Radu Theodoru a stat până în urmă cu o lună şi jumătate, când a şi zburat deasupra conacului său de la Grădiştea, pe Argeş, unde stă singur de aproape 20 de ani şi unde şi scrie în fiecare zi cu peniţa înmuiată în cerneală, ca pe timpuri, şi unde are o gospodărie, ca orice gospodar din Grădiştea, bineînţeles păzită de o căţeluşă, „care mi-a fătat acum câteva zile şase căţeluşi”. Conacul e mare, cu saloane spaţioase, însă el stă numai în trei chilii, unde doarme şi scrie şi o bucătărioară la care se amestecă zilnic în gătirea mesei pe care i-o asigură o doamnă din sat, Maria, recomandată de soţia sa când trăia, fiindcă doamna a trecut la cele veşnice.

Doamna Maria are 57 de ani şi este şi o preţioasă colaboratoare a scriitorului, căruia îi scrie la computer cărţile, articolele, şi-l ajută să-şi pună în ordine biblioteca şi întreaga corespondenţă bogată cu instituţiile şi personalităţile interesate permanent de domnia sa. Obligat fiind de copii, fiul Horia, inginer agronom, care guvernează o fermă întreagă, şi de fiica sa, Voica, a trebuit să stea în vremea din urmă la Bucureşti, tot singur, în apartamentul său, doamna Maria venind de la Grădiştea de 2 ori pe săptămână să-l ajute şi aici.

- Cât mai stai la Bucureşti? îl întreb.

- Cel mult trei săptămâni şi mă mut sigur în chiliile mele de la conac că nu mai suport Bucureştiul cu agitaţia lui sterilă, deşi gura de metrou se află peste drum de apartamentul meu. Am şi de lucru (atrag iar atenţia că se află în pragul vârstei de 99 de ani!). Am şi de lucru mult că abia peste un an fac 99 de ani, am de scris. Şi, cum ţi-am spus, vreau să-mi reorganizez biblioteca. Şi pe urmă începe primăvara, cum bine ştii, şi vreau să particip şi eu la viaţa ţăranilor asociaţi din Munţii Buzăului. Aşa cum te-ai ocupat şi dumneata de ţărani prin fundaţia care poartă numele romanului dumitale. Am de lucru, coane Dinule, mă înţelegi!

Mă umileşte sigur cu ignorarea, firească pentru el, a celor 99 de ani şi nu pot să nu-l admir pe bărbatul care se dăruieşte cu atâta fervoare vieţii şi îi spun:

- Mă umileşti, prietene Radu Theodoru. Nu pot să nu recunosc că reprezinţi o biruinţă a naturii, o minune care se petrece sub ochii noştri, ai tuturor, când râzi cu atâta poftă de viaţă, când îmi spui că vine primăvara şi avem de lucru. La 99 de ani!

P.S. Erată la însemnările de săptămâna trecută dedicate acuarelistului celebru Constantin Găvenea.

Doamna Mara Irinel Vişinescu este numai autor al volumului „Constantin Găvenea Lumea văzută printr-o lacrimă”, pentru care o felicit.

Cele două dedicaţii către mine aparţin amândouă domnului Gheorghe Găvenea, fiul acuarelistului celebru, pentru care îi mulţumesc onorat.