Dialog despre homosexualitate - mărturisirea credinţei creştine către semenii noştri din LGBT între mustrare şi osândire

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Chestiunea homosexualităţii nu se poate rezolva corect doar prin raportarea la nişte drepturi civile golite, izolate de conţinutul moralei publice, iar morala publică îşi află conţinutul inclusiv în concepţiile spirituale - religioase, filosofice etc. – despre viaţă şi cetate pe care le mărturiseşte majoritatea membrilor cetăţii.

Parlamentul European a adoptat Raportul Lunacek şi foaia de parcurs împotriva homofobiei şi a discriminării pe motiv de orientare sexuală şi identitate de gen, un demers politic oarecum bizar şi de o oportunitate insuficient argumentată de statistici, lăsând (forţând?) senzaţia că naţiunile Uniunii Europene ar fi bântuite de fantoma homofobiei violente.

 

Nu doresc să analizez aici culisele mecanismelor politice şi administrative ale Uniunii Europene. Mărturisesc doar convingerea că există probleme cu mult mai grave şi mai serioase în spaţiul unional european cărora bine ar fi ca politicienii europeni să le acorde întâietate, între acestea problema şomajului, mai ales în rândul tinerilor, fiind periculos de serioasă pentru echilibrul social-politic şi viitorul Uniunii Europene - conform Eurostat, la finele anului 2013, rata şomajului în rândul tinerilor cu vârsta sub 25 de ani era de aproximativ 24% în Uniunea Europeană şi 25% în Zona Euro, iar aproximativ 27 de milioane de europeni nu aveau loc de muncă.

 

Puţin oportuna acţiune politică a Parlamentului European a oferit prilejul unui început de dialog pe tema homosexualităţii între mine şi colegul meu din comunitatea Blogurile Adevărul, fratele Adrian Munteanu. Un dialog al cărui final este oarecum grăbit de decizia colegului meu de a nu accepta inivitaţia mea de a dezbate această temă în împreună lucrare, folosindu-ne de spaţiul virtual cu generozitate oferit schimbului de idei de către redaţia Adevărul.

 

Un pas - poate sau poate nu ultimul - în acest dialog trebuie să fac. Promisiunea făcută fratelui Adrian Munteanu de a fi, dacă nu în comuniune, cel puţin în comunicare cu domnia sa, chiar şi în contextul finalului de dialog, trebuie respectată.

 

* * *

 

Înainte de a face acest pas, doresc să clarific - într-o oarecare măsură şi nu definitiv, ar fi multe de spus - diferenţa dintre mustrare şi osândire pentru folosul duhovnicesc şi spiritual al tuturor celor care, cu sinceră căutare a adevărului şi loialitate faţă de bunul simţ al comunicării interumane, doresc să participe la dezbatere. Deşi probabil că se vor supăra cei care nu doresc să audă argumente din spaţiul duhovnicesc al Creştinismului Ortodox, vă mărturisesc că am folosit în exprimarea acestei diferenţe, un fragment din cartea Arhimandritului Serafim Alexiev, ”Vederea păcatelor noastre. Tâlcuire la rugăciunea Sfântului Efrem Siru” (Editura Sophia, 2008), publicat pe site-ul Război întru Cuvânt.

 

Reacţia Bisericii lui Hristos împotriva păcatelor şi spre îndreptarea acelora dintre noi care comitem respectivele păcate, este aproape întotdeauna percepută de adversarii Bisericii ca fiind o osândire a individului căzut în păcat. Dezbaterea legată de homosexualitate a consemnat numeroase acuzaţii din partea militanţilor LGBT că sunt osândiţi (jigniţi, condamnaţi etc.) de către Biserică. Trebuie spus, pentru a păstra apropierea de adevăr, că unii dintre creştini au oferit, uneori, argumente în sprijinul acestor acuze, datorită reacţiilor pe care le-au avut la adresa celor din LGBT (deşi în unele cazuri, aşa cum a fost ”seara LGBT” de la Muzeul Ţăranului Român, cei din LGBT au forţat situaţia tocmai mizând pe astfel de reacţii, spre beneficiul propagandei lor!).

 

Să reamintim tuturor - inclusiv celui care vă scrie aceste rânduri - care este conţinutul mustrării creştine.

 

Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: ”Fraţilor, chiar de va cădea un om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l, pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, luând seama la tine însuţi, ca să nu cazi şi tu în ispită.”

 

Fericitul Teofilact scrie: „Domnul opreşte să osândim (vezi Evanghelia după Matei, Cap. 7, 1), dar nu opreşte să spunem lucrurilor pe nume (vezi Evanghelia după Matei Cap. 18, 15), căci a spune lucrurilor pe nume aduce folos, dar osândirea este ofensatoare şi înjositoare, mai cu seama în cazul în care cineva încărcat el însuşi cu grele păcate huleşte pe alţii şi-i osân­deşte pe aceia care au mult mai puţine păcate”. Iar Sfântul Anto­nie cel Mare învaţă în chip minunat: „Nu trebuie să ne mâniem faţă de cei care ne greşesc, deşi faptele lor ar merita certa­re… Cei răi trebuie să fie pedepsiţi doar cu binele şi doar cu dreptatea, ci nu ca mulţumire a propriei noastre mânii”.

 

Mărturisirea credinţei noastre se face împotriva păcatului, nu împotriva păcătoşilor. Blândeţea în exprimarea mărturisirii şi a dojanei este întemeiată pe iubirea lui Dumnezeu pentru oameni şi pe iubirea noastră de Dumnezeu şi semeni, regăsindu-se în dorinţa de a-l ajuta pe cel păcătos să părăsească întunericul păcatului. Severitatea mărturisirii împotriva păcatului îşi află însă izvorul în dreptatea lui Dumnezeu.

 

Atunci când păcătosul refuză să părăsească păcatul, când îl comite mereu şi mereu, considerând starea păcătoasă fiind normalitate, când răspândeşte păcatul printre oameni, creştinul nu mai are de făcut decât două lucruri: va rupe comuniunea cu cel păcătos, urmând porunca lui Hristos - ”iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (vezi Evanghelia după Matei Cap. 18, 17) - şi va lupta împotriva păcatului şi răspândirii lui în lume. Această ieşire din comuniune nu înseamnă însă că un creştin începe să-l urască pe cel păcătos, căci o astfel de ură ar însemna că ne urâm şi pe noi înşine, fiecare dintre noi fiind un om păcătos înainte lui Dumnezeu.

 

Rezultă că noi nu osândim pe păcătos, chiar şi atunci când cuvintele mărturisite către păcătos - prin care condamnăm păcatul şi-l mustrăm pe păcătos spre îndreptare - sunt severe, pe măsura consecinţelor pe care acel păcat le are asupra sufletului celui păcătos şi asupra semenilor săi afectaţi de comiterea acelui păcat. Cu adevărat însă vă mărturisesc că o anumită blândeţe ori măcar eleganţă în mustrare sunt necesare. Am observat şi în cazul unora dintre articolele mele despre politicienii români că am uitat, câteodată, de blândeţe şi de mila pentru păcătos, mărturisind doar dreptatea care cere oprirea păcatului şi îndreptarea efectelor lui. Aşa este şi cazul articolelor mele pe care le-am scris despre eşecul operaţiunii de salvare a victimelor accidentului aviatic din Munţii Apuseni - am fost puternic impresionat şi adânc tulburat de drama trăită de eroina Aurelia Ion, care a murit cu lacrimi îngheţate pe obraz, spun aceasta fără a-mi căuta justificări pentru limbaj - articole pentru a căror formă am primit dreaptă, severă şi binemeritată mustrare duhovnicească, duritatea limbajului meu fiind nefolositoare pentru îndreptarea celor care au greşit.

 

Astfel privite lucrurile, pot să reafirm că dezbaterea noastră nu este despre homosexuali, ci despre homosexualitate, nu este despre individ, ci despre anumite comportamente acceptate sau nu ca parte a moralei publice în agora cetăţii noastre. Nu căutăm să osândim, ci dorim să mărturisim propriul nostru adevăr despre conţinutul acestei morale publice.

 

Acestea fiind spuse despre diferenţa dintre mustrare şi osândire - fără a avea pretenţia că am explicat pe deplin şi că am epuizat cumva subiectul - voi încerca să răspund câtorva afirmaţii făcute de fratele Adrian Munteanu în dialogul pe care încă îl am cu domnia sa pe tema păcatului homosexualităţii.

 

* * *

 

Spune fratele Adrian Munteanu în articolul domniei sale: ”m-am ales şi cu o poreclă, „fratele Adrian“.

 

Răspunsul meu: Nu este ”o poreclă”, îmi sunteţi frate cel puţin din două motive. Pe de o parte, presupun că sunteţi botezat în credinţa creştină ortodoxă de către părinţii dvs., suntem în comuniune, în frăţietate creştină pentru că am fost botezaţi în numele Sfintei Treimi, suntem amândoi creştini în Biserica Ortodoxă. Pe de altă parte, chiar dacă, să zicem, nu sunteţi creştin, suntem totuşi fraţi pentru că aparţinem creaturii lui Dumnezeu numită ”OM”. Vă pot oferi şi un al treilea motiv, cel genetic, ştiinţa contemporană aproape că a dovedit că toţi membrii speciei umane sunt înrudiţi genetic - vezi teoria despre Eva mitocondriala – dar nu cred că mai este cazul.

 

Spune fratele Adrian Munteanu: ”nu sunt un partener de discuţie pentru domnia sa (între un „credincios-păcătos“ ca mine şi un om curat, cum e părintele)”

 

Răspunsul meu: Frate, unde aţi auzit dvs. că eu sunt un om curat? Nu-mi cunoaşteţi păcatele şi uitaţi că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea lui Dumnezeu”. (Psalmul 142, 2) Nu sunt nici curat şi nici credincios, cum ziceţi, sunt doar un alt om păcătos care îşi caută iertarea de la Dumnezeu. Frate, dvs. şi oricare om care posedă un minim bun simţ al dialogului îmi sunteţi parteneri de dialog.

 

Spune fratele Adrian Munteanu: ”nu cred că poate exista un dialog adevărat, nici între BOR şi homosexuali”

 

Răspunsul meu: Frate, dialogul între Biserica lui Hristos şi omul păcătos este permanent. Toţi suntem păcătoşi! Unii dintre noi acceptăm această realitate, încercăm să ieşim din păcat, să părăsim întunericul şi să ne întoarcem la lumină. Alţii dintre noi nu acceptă ori ignoră realitatea păcatului, uneori îşi proclamă păcatul ca stare de normalitate şi tot uneori, ajung adversari ai Bisericii. Chiar şi atunci, Biserica rămâne în dialog cu ei, mărturisindu-le mereu credinţa în Hristos şi chemându-i să părăsească păcatul şi să se împace cu Dumnezeu, cu ei înşişi şi cu semenii lor. Dialogul este posibil şi în acest dialog Biserica nu-l condamnă pe păcătos, chip şi asemănare de Dumnezeu, ci condamnă doar păcatul.

 

Spune fratele Adrian Munteanu: ”Există, în opinia mea, două categorii majore de muritori pe lumea asta: una întotdeauna minoritară, o mână de oameni (din care face parte şi părintele), cei născuţi buni, naturi eminamente pozitive, iubitori de oameni şi de viaţă şi implicit de Dumnezeu, şi altă categorie, cvasi-majoritară, de oameni „natural born bad“, a căror principală trăsătura este, desigur, răutatea, în varii grade, în funcţie de mai mulţi factori de conjunctură, de la ticăloşie moderată, latentă, pasivă şi până la cea crasă, activă, pietrificată, nevindecabilă.”

 

Răspunsul meu: Frate, aţi privit vreodată în ochii unui prunc nou-născut? Aţi văzut acolo altceva decât lumină şi inocenţă? Oamenii se nasc buni, ne mărturiseşte şi Hristos: ”Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor.” (vezi Evanghelia după Marcu, Cap.10, 14) Rezultă că împărţirea în cele două categorii nu este reală. Se naşte oare vreun copil cu răutatea în sufletul lui? Niciodată! Apoi, câţi dintre oameni îşi păstrează inocenţa copilăriei? Niciunul! Vindecarea sufletească este însă accesibilă oricărui om care posedă mintea întreagă, doar voinţă să aibă!

 

Spune fratele Adrian Munteanu: „Bunătatea, ca şi credinţă, nu se învaţă doar din cărţi, fie ele şi sfinte, ci şi din viaţă.”

 

Răspunsul meu: De acord, însă viaţa fiecărui om se întemeiază pe un set de valori, de principii, pe o morală. Cele mai importante valori morale au fost dăruite civilizaţiei umane de Religie, cu preponderenţă de Creştinism, iar apoi de o anumită parte a Filosofiei. Rezultă că bunătatea şi credinţa îşi au rădăcina cel puţin în cele două mari sfere ale vieţii sufleteşti – Religia şi Filosofia.

 

Spune fratele Adrian Munteanu: „Iată o altă mare nedreptate pe care o comite Biserica, punerea pe un plan inferior a femeii!”

 

Răspunsul meu: Să nu ne rătăcim în interpretări şi nuanţe. Realitatea vieţii şi Învierii lui Hristos aşează femeia alături de bărbat, în centrul existenţei umane. Hristos S-a întrupat din Fecioara Maria, cea mai importantă fecioară din câte au fost, sunt şi vor fi pe pământ. Femeia a dăruit, deci, umanităţii posibilitatea de a-L vedea, atinge şi asculta pe Dumnezeu cel întrupat. Femeile mironosiţe au primit vestea Învierii lui Hristos, au fost primele fiinţe umane care au aflat că s-a redeschis pentru umanitate calea învierii din morţi. Calendarul Creştin Ortodox mărturiseşte despre numeroase femei sfinte care şi-au dăruit viaţa lui Hristos şi progresului duhovnicesc al fiinţei umane. Unde este „punerea pe un plan inferior a femeii”?

 

Tradiţiile stupide care vorbesc despre bărbat ca fiind stăpânul atotputernic al familiei şi care tradiţii impun femeii să se supună necondiţionat abuzului bărbatului, nu sunt tradiţii creştine.

 

Bărbatul este unic, femeia este unică, fiecare în parte reprezintă un arhetip a cărei unicitate este dăruită de atributele trupeşti şi sufleteşti cu care Dumnezeu a înzestrat aceste două stele din care izvorăşte lumina fiinţei umane. Bărbatul trebuie să-şi reamintească, totuşi, că femeia are un dar, o binecuvântare aparte – ea este purtătoare de viaţă, bucuria de a purta pruncul în pântec, de a ocroti viaţa care creşte în tine şi de a o aduce în această lume este o bucurie străină bărbatului şi o aşează pe femeie cu o câtime mai aproape de puterea creatoare a lui Dumnezeu, decât este bărbatul.

 

Spune fratele Adrian Munteanu: „nu pot cădea în capcana blândă de a discuta pe marginea Sfintelor Cărţi.”

 

Răspunsul meu: Frate, apelul la Sfânta Scriptură nu este o capcană, nici măcar un blândă. Pe de o parte, este datoria mea de a-L mărturisi pe Hristos, iar pe de altă parte, este dorinţa de a afla un reper comun în discuţia dintre doi creştini, considerându-vă unul dintre aceştia.

 

Spune fratele Adrian Munteanu: „parafrazându-l cu smerenie pe Sfântul Părinte, cine suntem noi să discutăm — în felul acesta — o temă atât de delicată şi de importantă?”

Răspunsul meu: Frate, sunt un admirator al actualului Papă şi sper că va reuşi să revigoreze Biserica Romano-Catolică şi să fie învingător în lupta cu grupurile oculte care încearcă să ţină captivă această Biserică. Nu comentez aici afirmaţiile Papei. Spun doar că noi suntem cetăţenii unei cetăţi numită România, avem drepturi, dar şi obligaţii faţă de această cetate. Noi nu discutăm despre homosexuali, care sunt semenii noştri, ci vorbim despre homosexualitate, fiecare dintre noi afirmând propriul adevăr, în încercarea de a aflat, dacă nu adevărul absolut, măcar un adevăr comun.

 

Spune fratele Adrian Munteanu: „problema drepturilor homosexualilor din România (...) afirm că este cea mai elocventă măsură a civilizaţiei şi democraţie reale din România, tocmai din motivele pentru care unii cred contrariul!”

 

Răspunsul meu: Problema drepturilor homosexualilor din România, mai corect, modul de rezolvare a acesteia, poate reprezenta un reper pentru o anumită definiţie a democraţiei. Tot democraţia oferă creştinilor dreptul să-şi exprime valorile morale şi principiile de viaţă, să lupte pentru ca aceste valori să se regăsească în conţinutul moralei publice, a modului în care este condusă cetatea. Da, de democraţie şi de civilizaţie ţine şi renunţarea la violenţele de orice fel – fizice, verbale, vizuale etc., însă această regulă este valabilă pentru toţi cei aflaţi în dezbatere. Fără a insista, acţiuni de propagandă pro-homosexualitate, precum cele de anul trecut, în care implici o instituţie publică finanţată din bugetul statului tocmai pentru a prezerva şi promova valorile tradiţionale româneşti – care sunt în marea lor majoritate tradiţii creştine ori cu rădăcini în creştinism – reprezintă un tip de violenţă vizuală, de comportament provocator care dovedeşte că nu eşti interesat să respecţi, măcar atât cât cere bunul simţ comun, valorile diferite de ale tale, pe care le împărtăşeşte majoritatea semenilor tăi.

 

Civilizaţia umană reprezintă cu totul altceva decât democraţia – care este doar o formă de organizare a puterii politice, a drepturilor şi obligaţiilor membrilor cetăţii etc. Definiţiile date acestei noţiuni sunt felurite, nu insist. Eu mărturisesc însă că-mi este străină orice informaţie care să-mi facă dovada că fenomenul homosexualităţii – oricum o considerăm, boală genetică, patimă sufletească, alternativă sexuală ori normalitate – ar fi dăruit civilizaţiei umane vreo cucerire culturală, ştiinţifică, spirituală etc. Cred că este de meditat asupra acestui aspect…

 

Spune fratele Adrian Munteanu: „Din păcate, părintele Selişte nu reprezintă BOR, este mult mai bun ca ea, iar opinia dânsului nu va influenţa decisiv pe nimeni care ar putea schimba ceva.”

 

Răspunsul meu: Nu insist, reafirm doar că eu nu reprezint vocea oficială a Bisericii, nu am această chemare şi nici menire, eu sunt doar un om păcătos şi un preot care mărturiseşte pe Hristos folosindu-se şi de spaţiul virtual al Internetului. Despre opiniile noastre… glasul oricărui om este auzit, dacă nu de oameni, cu siguranţă de Dumnezeu şi oricine poate aduce lumină în cei din jurul său, dacă în mod sincer caută astfel să-şi lumineze propriul suflet, urmând poruncile lui Dumnezeu.

 

Spune fratele Adrian Munteanu: „Atâta timp cât homosexualitatea nu este o boală, homosexualii sunt normali, dar minoritari. Eu cred că dacă cineva este cu adevărat bolnav în jurul nostru, aceia nu sunt homosexualii, ci însăşi ţara!”

 

Răspunsul meu: Frate, cred că ar fi de folos pentru semenii noştri din comunitatea LGBT să se lămurească ei înşişi ce povară poartă, pentru ce anume se agită ei în agora. Dacă homosexualitatea nu este boală trupească, atunci este o opţiune şi ca oricare opţiune, ea poate să fie aşezată într-o categorie morală, adică este fie păcat, fie virtute, fie abatere de la normele morale, fie conformare la aceste norme.

 

Dacă homosexualii sunt normali, atunci trebuie să definim normalitatea. Este normală homosexualitatea din perspectiva legilor naturii? Răspunsul se poate obţine studiind legile naturii privind sexualitatea şi procrearea, cum se manifestă aceste legi atât în cazul speciei umane, cât şi în regnul animal. Este normală homosexualitatea din perspectiva legilor morale? Atunci răspunsul se poate obţine stabilind foarte clar la care legi morale ne raportăm, care este conţinutul acestor legi morale. Deocamdată, în România şi în majoritatea ţărilor democratice, homosexualitatea nu mai este infracţiune, adică este considerată un comportament legal, bineînţeles, în măsura în care nu se practică prin încălcarea altor norme legale.

 

Chestiunea homosexualităţii nu se poate rezolva corect doar prin raportarea la nişte drepturi civile golite, izolate de conţinutul moralei publice, iar morala publică îşi află conţinutul inclusiv în concepţiile spirituale - religioase, filosofice etc. – despre viaţă şi cetate pe care le mărturiseşte majoritatea membrilor cetăţii. Orice alt mod de rezolvare va fi doar o impunere arbitrară a voinţei unei minorităţi, prin sfidarea majorităţii, altfel spus, va fi expresia unei dictaturi, de data aceasta nu a unui individ, ci a unui grup de indivizi.

 

Spune fratele Adrian Munteanu: „Cei care trebuie să rezolve problema aceasta, în fondul ei, politică, sunt politicienii, guvernanţii, cu ei trebuie discutat, asupra lor trebuie făcute presiuni teribile din partea societăţii civile pentru a instaura Normalitatea şi Realitatea şi în Legile Ţării!”

 

Răspunsul meu: Problema drepturilor semenilor noştri din LGBT trebuie să se rezolve prin implicarea tuturor celor interesaţi. Dacă lăsăm această problemă doar în seama politicienilor noştri, mi-e teamă că rezolvarea pe care o vor afla ei va reprezenta de fapt, doar apariţia unei alte probleme. Despre „normalitate”/”realitate” am vorbit, nu mai insist.

 

Vă mulţumesc, frate Adrian Munteanu, pentru dialog. Numai bine vă doresc!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite