Dezinformarea domnului Pacepa.   Operaţiunile României împotriva Vaticanului

Imagine

Fac foarte rar recenzii de carte. Totuşi, pentru că Ion Mihai Pacepa s-a adresat direct lucrărilor mele în ultima lui strădanie de co-autor – „Dezinformare: Un fost spion dezvăluie strategii secrete de subminare a libertăţii, atacare a religiilor şi promovare a terorismului“ – voi face parţial o excepţie, limitată la acuzaţiile, comentariile şi insinuările domnului Pacepa, referitoare la o cooperare româno-sovietică în domeniul informaţiilor.

Acest text a fost scris în data de 25 iulie 2013, înainte de interviul pe care Ion Mihai Pacepa i l-a acordat jurnalistului Andrei Bădin. 

Dezinformarea are un titlu bun. Prezintă contextul detaliat şi o analiză complexă a unei campanii de dezinformare probabil sovietică, împotriva Papei Pius al XII lea, care îl potretiza în mod fals pe Suveranul Pontif ca fiind „Papa lui Hitler“. Prezintă de asemenea un exemplu excelent de dezinformare în sine, pentru că aproape toate afirmaţiile lui Pacepa referitoare la o implicare semnificativă a României în operaţiunile anti-Vatican, anti-americane şi anti-evreieşti după 1963, nu au nicio bază probatorie.

Secţiunile cărţii în care Pacepa se identifică prin folosirea persoanei I vor fi familiar cititorilor săi, întrucât ele repetă în mare parte cărţile şi articolele sale anterioare. Punctul central al cărţii este reprezentat de operaţiunile sovietice împotriva Vaticanului în timpul Războiului Rece. Luând în considerare faptul că volumul actual fost precedat de articolul său din 2007 – „Asaltul Moscovei asupra Vaticanului“ (National Review Online (NRO), 25/01/07) –în care înfăţişează România, regimul comunist şi fostul serviciu de informaţii externe drept actorii cheie în conspiraţia împotriva Papei, voi face referire atât la articol, cât şi la carte. Partea II a acestui articol de pe blog se va referi în mod similar atât la articol, cât şi la carte în presupusele operaţiuni româneşti comise împotriva Israelului şi a evreilor. Partea III va analiza relaţiile lui Pacepa cu KGB-ul şi impactul său asupra politicii SUA faţă de România.

Având în vedere că Pacepa susţine că a introdus agenţi în Vatican la începutul anilor 60, trebuie consemnat că, în timpul perioadei în cauză, Pacepa s-a specializat în furtul de tehnologie vestică şi ştiinţă din Germania de Vest. Asta nu exclude posibilitatea ca el să fi primit ordine de la superiorii săi din KGB de a trimite „clerici-spioni“ de origine română la Vatican, pentru a fura documente care ar fi putut fi folosite pentru a-l compromite pe Suveranul Pontif. Dar sugerează totuşi că el realiza diverse misiuni pentru şefi diferiţi.

Pacepa susţine că i s-a dat misiunea de a plasa agenţi în sediile centrale ale Bisericii Catolice de către şeful informaţiilor externe ale KGB-ului. Motivul pentru care el şi serviciul său au fost aleşi pentru această operaţiune, conform articolului său din 2007, ar fi fost faptul că el fusese implicat recent în derularea unui „schimb de spioni“ (în 1959), când un prizonier politic din România, episcopul romano-catolic Augustin Pacha, a fost dat la schimb pentru doi ofiţeri români de informaţii încarceraţi în Republica Federală Germania. Întoarcerea episcopului Pacha „la Vatican via Germania de Vest“ se pare că i-ar fi câştigat lui Pacepa accesul special şi influenţa între oficialii Vaticanului (NRO, 01/25/2007).

Cu toate acestea, episcopul Pacha niciodată nu s-a întors la Vatican. Nici prin Germania de Vest, nici pe altă rută. El a murit şi a fost îngropat în România la scurt timp după ce i s-a oferit o amnistie cu cinci ani în urmă, în noiembrie 1954. Pacepa, care se ocupa de poliţia politică de pe plan intern la acea vreme, nu a avut niciun rol în eliberarea lui Pacha din 1954. (W. Totok, „Episcop, Hitler si Securitate,” Observator Cultural, 12/2004)

Această eroare a fost dezvăluită în mod public între articolul din 2007 şi actuala carte, iar volumul Dezinformarea, o recunoaşte într-o notă de subsol, deşi la persoana a treia în locul propriei voci a lui Pacepa. Pacepa susţine acum că el a „negociat un schimb de spioni“ cu Sfântul Scaun pentru patru figuri proeminente ale catolicismului (un astfel de schimb a avut loc, într-adevăr) şi, drept urmare, „s-ar fi aflat într-o poziţie excelentă de a contacta Vaticanul“ pentru a avea acces la arhivele sale (paginile 111, 367).

Totuşi, acele negocieri  ale „schimbului“ nu au avut loc cu Vaticanul, ci între guvernul roman şi cel vest-german – toţi ce încarceraţi în România erau etnici germane. Dacă Pacepa a fost implicat, atunci clar se poate aprecia că, în jumătatea de secol care s-a scurs de atunci, este posibil ca Pacepa să îl fi confundat pe episcopul Pacha cu un alt cleric închis. Este mult mai greu de crezut că el a uitat că „schimbul“ pe care susţine că l-ar fi „realizat“ şi „negociat“ a implicat nu unul, dar mai mulţi (patru) prizonieri români (inclusiv o femeie). Mai ales, din moment ce implicarea sa ar fi dăunat serios acoperirii sale de reprezentant comercial.

Verosimilitatea generală a dezinformării lui Pacepa se bazează pe faptul că URSS-ul a considerat Vaticanul şi pe Papa drept inamicii săi principali, şi KGB-ul a desfăşurat campanii majore de spionaj împotriva lor. Arhivele Mitrokhin ale KGB-ului conţin multe detalii ale campaniei derulate de Pactul de la Varşovia împotriva Sfântului Scaun. De asemenea, o mare parte din informaţiile referitoare la operaţiunile sovietice de discreditare a Papei Pius al XII lea au ieşit la suprafaţă, inclusiv printr-un volum scrisde co-autorul lui Pacepa, un specialist vechi ăn afacerile Vaticanului. (Vezi KGB vs.Oraşul Vatican, arhiva Mitrokhin, CWIHP; R. Rychlak, Hitler,  Războiul şi Papa (2010))

Până acum toate bune.

Dar acum Pacepa depăşeşte limitele, compromiţând cercetarea solidă făcută de co-autorul lui, prin inserarea unor falsuri şi lucruri puţin probabile, începând cu încercarea lui de a explica cum el şi România deveniseră punctul central al operaţiunilor sovietic anti-Vatican. În 2007, el a făcut chiar afirmaţia exagerată că serviciul rus KGB nu avea un acces mai bun în Vatican decât prin el şi serviciile române de informaţii. Şase ani mai târziu, Pacepa susţine că „poporul român şi serviciul de informaţii externe, DIE, au fost rugaţi să ajute“ deoarece „România avea o comunitate relativ mare de catolici“ (pagina 111).

Dar romano-catolicii constituie numai 5% dintre toţi credincioşii din România, puţin comparativ cu aproape 90% în Polonia; 84% în Cehoslovacia; peste 50% în Ungaria şi 13% în Republica Democrată Germană. Este adevărat că, în 1959, catolicii însumau doar 4% din credincioşii din URSS. Dar tot era de aproape cinci ori mai mult în termeni absoluţi decât în România care, de fapt, are una dintre cele mai mici comunităţi de catolici din Europa de Est.  

Alţi defectori din serviciile de informaţii ale blocului sovietic (inclusiv din KGB) – şi arhivele Pactului de la Varşovia- confirmă că din anii 50, Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia aveau cel mai bun acces şi erau cel mai bine implicaţi în operaţiunile desfăşurate împotriva Sfântului Scaun. Operaţiunile poloneze anti-Vatican au depăşit în mod evident tot ce România ar fi putut să pună la cale. La începutul anilor 60, securitatea de stat a Ungariei era considerată fiind cea mai eficientă în „penetrarea ierahiei de la Vatican“. Bazându-se pe accesul total în Vatican, informaţiile ungare au fost desemnate de KGB să fie serviciile care să conducă toate operaţiunile Pactului de la Varşovia împotriva Vaticanului. (L. Bittman, KGB şi Dezinformarea Sovietică (1985): 32; L. Bittman,  Jocul Decepţiilor (1972): 146; C. Andrew şi V. Mitrokhin, Sabia şi Scutul (2001): 503; A. Grajewski, „ Serviciile de securitate ale Republicii Populare Poloneze împotriva Vaticanului în 1956–1978” şi S. Bottoni, „O relaţie specială: Intelligence-ul Ungariei şi Vaticanul, 1961-1978” în Activităţile NKVD/KGB şi cooperarea lor cu alte servicii secrete din Europa Centrală şi de Est (2008))

În articolul său, Pacepa a declarat că, la începutul anilor 60, el a coordonat trei agenţi români aflaţi sub acoperire de clerici, cărora Vaticanul le-a acordat acces imediat la arhivele sale la cererea lui, şi că aceşti agenţi au furat „sute de documente“ de la arhivele Vaticanului. Dar noii veniţi din singura ţară latino-ortodoxă din lume, ar fi ridicat cu siguranţă mai multă curiozitate decât nişte spioni-clerici din ţările predominant catolice din blocul sovietic, care erau deja acolo. Operând cu rapiditate şi eficienţă, cum Pacepa pretinde, în condiţiile unor inevitabile suspiciuni ridicate, ar fi fost extrem de dificil, dacă nu imposibil.

Este puţin probabil ca KGB-ul să fi apelat la România luând în considerare lipsa relativă a acoperirii romano-catolice. Cum nu este nici mai puţin probil ca România să îi fi oferit pe cei câţiva romano-catolici – care erau în majoritate de etnie maghiară şi erau, de asemenea, ţinta operaţiunilor dese de penetrare realizate de serviciile maghiare de informaţii- pentru o asemenea misiune.   

Pacepa descrie ca principală realizare a agenţilor săi, numai un posibil furt al unor hârtii cu antet care ar fi putut fi folosite pentru crearea unor falsuri folosite în campania derulată împotriva Papei Pius al XIIlea, sugerând rolul marginal al implicării române. Luând în considerare că foile cu antet folosite de intelligence-ul sovietic în campania sa de falsuri ar fi putut ajunge la KGB printr-o serie de surse, ceea ce pretinde Pacepa, în tradiţia unei bune dezinformări, este aproape imposibil de dovedit sau de dezaprobat. (Dizinformarea: 112-114, 125) 

Orice altă afirmaţie legată de implicarea României în operaţiunile anti-Vatican de după 1956 este extrem de problematică. În 1960, Hruşciov s-a plâns anturajului său că „în România, chiar şi în rândurile Partidului Comunist, naţionalismul dăunător şi alete atitudini anti-sovietice încep să se dezvolte, şi trebuie tăiate din rădăcini.“ Deja până în 1961, tensiunea la nivelul serviciilor de informaţii devenise atât de pronunţată încât Bucureştiul încheiase în mod unilateral practicile comune, de altfel, din interiorul Pactului de la Varşovia (până în 1991) de a trimite ofiţeri de informaţii în instituţiile sovietice din URSS, pentru instruire. Şi, până în 1962, KGB-ul îşi limitase cooperarea cu serviciile de informaţii române şi le ceruse celorlate servicii din Pactul de la Varşovia să facă acelaşi lucru. (A. Şevcenko, Ruperea de Moscova (1985): 97; J. Sejna, Te vom îngropa (1982): 66)

În 2007, Pacepa a afirmat că şeful dezinformării KGB, Ivan Agayants, a călătorit în România în 1963 pentru a felicita Româna pentru operaţiunile reuşite împotriva Papei şi a Vaticanului. Totuşi, la acel moment România se retrăgea din operaţiunile de spionaj comune cu serviciile ţărilor Pactului de la Varşovia. În aceeaşi vară,  Bucureştiul i-a cerut Moscovei să îşi închidă toate reţele de spionaj nu numai din România, dar şi în tot blocul sovietic. În timp ce poate Agayants s-ar putea să îl fi felicitat pe Pacepa la un moment dat pentru contribuţia sa personală, orice vizită din vara lui 1963 ar fi confirmat doar o scindare în colaborarea în domeniul intelligence-ului dintre români şi sovietici. (G. Herbstritt şi S. Olaru, Stasi şi securitate (2005): 66; Working Paper #65, CWIHP, wilsoncenter.org)

Pacepa nu a produs nicio dovadă – nouă sau veche- despre implicarea română în operaţiunile anti-Vatican în anii 60, alta în afară de propria şi contestabila lui declaraţie.Dar în 1958, regimul din România a autorizat deschiderea primul seminar catolic de limbă română de la Stalin până atunci. Arhivele Mitrokhin ale KGB-ului sugerează de asemenea rezinstenţa opusă de România de a se implica în asemenea operaţiuni. De exemplu, în 1967, românii au refuzat în mod explicit să participe în misiuni ostile de spionaj „împotriva Vaticanului“. Şi au refuzat chiar şi să participe la întâlnirile Pactului de la Varşovia referitoare la operaţiunile împotriva Vaticanului din 1970 şi 1975. (Andrew şi Mitrokhin (2001): 499-500, 645 notă de final 87)

Ca şi în cărţile şi articolele sale anterioare, Dezinformarea lui Pacepa pur şi simplu ignoră sau neagă scindarea României de informaţiile sovietice sau ale statelor din Pactul de la Varşovia. Într-adevăr, întreaga teză a lui Pacepa legată de implicarea României în aceste operaţiuni se bazează şi este dependentă de existenţa unei strânse cooperări între serviciile române şi cele sovietice. Din păcate pentru domnul Pacepa, deteriorarea relaţiilor sovieto-române în domeniul informaţiilor din 1963 este acum confirmată şi reconfirmată dincolo de orice îndoială, de arhivele fiecărei alte membre est-europene ale Pactului de la Varşovia, inclusiv de cele ale Comitetulu Central Sovietic şi ale KGB-ului. (G. Herbstritt, „ Cooperare refuzată: Relaţiile Stasi – Securitatea şi Aspiraţiile Romaniei la Independenţă” în Activităţile NKVD/KGB (2008); WP #65, CWIHP) Cum s-au plâns amar liderii sovietici în 1964, a existat o „limitare evidentă a contactelor cu instituţiile sovietice” încă „de la sfârşitul lui 1962,” şi „începutul lui 1963, organele de informaţii ale României au încheiat de fapt orice fel de colaborare cu organele noastre de informaţii.”  (Document 4 in e-Dossier #38, CWIHP) 

Refuzul lui Pacepa de a admite această scindare, pentru care există acum dovezi incontestabile, ridică întrebări despre verosimilitatea celorlalte „informaţii de interior“ ale sale şi subminează şi cercetarea solidă de altfel, a co-autorului său, despre campania de distrugere a imaginii Papei Pius al XII lea.

(Va urma …)

În săptămânile ce vor urma voi publica şi un răspuns la atacurile lui Pacepa, Bădin şi Tismăneanu.