DEZBATERE 157 de ani de la dezrobirea unei etnii. Au nevoie ţiganii de un muzeu al culturii?
0
„Problema ţigănească“, veşnicul subiect de dezbatere, are o nouă variabilă: primul Muzeu al Culturii Romilor. Luni, 18 februarie, Primăria Sectorului 6 va prezenta, la iniţiativa Asociaţiei Romano ButiQ şi a organizaţiei KCMC, conceptul Muzeului Culturii Romilor din România. adevarul.ro vă invită la dezbatere: este nevoie de un muzeu al Culturii Romilor? De ce?
Expulzare, repatriere şi iar expulzare, segregare, chiar sterilizare!, furturi şi petreceri princiare. Aşa ar arăta rezumatul discursului public despre ţigani, căci scepticismul românilor e la fel de opulent ca petrecerilor romilor. De cealaltă parte, trebuie să o spunem, e supraprotecţionismul celor care ignoră cusururile acestei minorităţi în favoarea moştenirii ei culturale.
Un lucru e, totuşi, constant: prăpastia dintre români şi minoritatea romă nu pare să dispară. Un exemplu: pe site-urile ziarelor, articolele ce conţin cuvântul „ţigan“ au, invariabil, subsolul indundat de hingheri anonimi, inflexibili, care-şi poartă cu fermitate ochelarii de cal şi înverşunarea gratuită.
„Devine necesară existenţa unui Muzeu al Culturii Romilor de tip forum: nu doar o înşiruire de artefacte reprezentative, ci un ansamblu dinamic de idei şi poveşti ilustrate prin obiecte, instalaţii şi oameni, prin care va fi generată o reală dezbatere pentru toate nivelurile de public“, susţin reprezentanţii Primăriei Sectorului 6.
adevarul.ro developează câteva clişee simptomatice din istoria cu cântec a ţiganilor din România. De la proverbialele versuri „Nici salcia nu e pom, nici ţiganul nu e om“ la amintirile marelui om de stat Mihail Kogălniceanu despre „fiinţe umane cu lanţuri la mâini şi la picioare, cu cercuri de fier în jurul frunţii sau cu zgardă metalică la gât“. De la „Legiuirea pentru emanciparea tuturor ţiganilor din Principatul Ţării Româneşti“ din 20 februarie 1857 (n.r. – Dezrobirea Romilor) la cererea liberală, făcută la 157 de ani distanţă, a consilierului PNL Rareş Bulgea: „susţin sterilizarea femeii rrome“.
De la 3 octombrie 1385 – prima atestare documentară a robiei romilor pe teritoriul românesc –, până la revoluţionarul act de la 20 februarie 1856 (aproape 500 de ani!), ţiganii au fost importanţi în România doar pentru valoarea lor economică. Mihail Kogălniceanu arată că străinii care vizitau România la începutul veacului ai XIX-lea remarcau, în cronicile lor, că starea robilor ţigani se apropia mai mult de cea a vitelor decât a oamenilor, fiind loviţi şi chiar omorâţi de către stăpânii lor, vânduţi în târguri sau despărţiţi de familii.
Căldărarii, netoţii, lingurarii, toţi!
Ţiganii erau împărţiţi în mai multe categorii, în funcţie de activitatea lor, potrivit istoricului grec Dionisie Fotino. Ţigani domneşti (proprietatea statului), se pricepeau la prelucrarea metalelor (căldărari), locuiau în căruţe cu coviltir, iar iarna îşi săpau bordeie în păduri. Din rândul lor s-au deprins ţiganii netoţi, care trăiau în păduri şi în gropile de gunoi ale satelor şi ale oraşelor. Ţiganii domneşti mai erau şi lingurari, ursari (spoitori sau fierari care se ocupau şi cu dresatul urşilor ce jucau în iarmaroace), sau rudari (care se ocupau cu mineritul şi spălatul aurului din râurile de munte).
De celaltă parte erau ţiganii particulari, mănăstireşti sau boiereşti, care erau folosiţi în agricultură. Printre ei însă se aflau şi lăieşi, fierari şi pieptănari – care hoinăreau prin ţară, dar tot dădeau bir stăpânului pe moşia căruia se adăposteau pe timp de iarnă.
O treime din ţiganii Europei, în Principate
Statisticile istoricilor arată că, în jurul anilor 1850, o treime din ţiganii Europei locuiau în Moldova şi în Ţara Româneacă, iar ponderea lor în raport cu populaţia din interiorul graniţelor principatelor era de 7%. 200.000, potrivit lui Kogălniceanu, sau 250.000, potrivit istoricului francez Abdolonyme Ubicini.
La 20 februarie 1856, după un proces îndelung pornit de Mihail Kogălniceanu în anul 1837, se elibera ultima categorie de robi, cei ai particularilor. Despăgubirile erau garantate prin „Legiuirea pentru emanciparea tuturor ţiganilor din Principatul Ţării Româneşti“ – prima mare reformă socială a Principatelor Române –, iar valoarea unui rob nu era mai mică de 10 galbeni. Legea îi obliga pe ţigani să aibă locuinţe statornice, iar mulţi dintre cei eliberaţi au primit pământ să-l muncească.
Istoricii arată însă că legiferarea dezrobirii romilor nu a condus la schimbarea statutului lor în societatea: ţiganii au continuat să fie consideraţi o subcultură, stereotip care a condus, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, la deportarea în Transnistria.
„Ţara Noastră“ pentru romi
Totuşi, Liga Apărării Naţional-Creştine şi Mişcarea Legionară, organizaţii politice ultranaţionaliste, n-au acordat de la început atenţie „problemei ţigăneşti“, iar politica de „românizare“ a guvernului Goga-Cuza (decembrie 1937-februarie 1938) n-a atins etnia ţiganilor. Mai mult, în 1937, una dintre organizaţiile ţiganilor a sprijinit Partidul Naţional Creştin al lui Goga. Oficiosul PNC, „Ţara Noastră“, apărea săptămânal şi cu ediţie pentru romi.
„Precăderea problemei ţigăneşti, interzicerea căsătoriilor dintre români şi ţigani şi izolarea treptatea într-un ghetto“, după cum arăta prima pagină a ziarului „Cuvântul“ din 18 ianuarie 1941, au apărut sub influenţa teoriilor rasiste germane. În aceeaşi vreme, Institutul de Igienă Socială de la Cluj vorbea despre „puritate etnică“, „etnii inferioare“, „promiscuitate etnică“, „minorităţi balast“ sau „primejdie bioetnică“.
Antonescu: „Parazitari, retrograzi şi necinstiţi“
După o vizită în mahalalele Bucureştilor, la 7 februarie 1941, generalul Ion Antonescu remarca invazia ţiganilor de la sate spre oraşe, care „erau pe punctul de-a da statul peste cap“. Vicepremierul României Mihai Antonescu îl susţinea, cerând, în şedinţele Consiliului de Miniştri, scoaterea din capitală şi din alte centre urbane a ţiganilor infractori şi implicarea lor în „activităţi socialmente necesare“.
La ordinul generalului, Institutul Central de Statistică a recenzat 11.441 ţigani nomazi şi 13.176 ţigani sedentari. Rezultatul? Antonescu cerea în Consiliu „asigurarea ordinii interne şi eliminarea elementelor eterogene şi parazitare“. Astfel, nomazii trebuiau dirijaţi către Transnistria, satele şi oraşele trebuiau „degajate de toţi ţiganii parazitari, retrograzi şi necinstiţi, pripăşiţi şi toleraţi printr-o condamnabilă nepăsare a conducerii treburilor noastre publice de până acum“.
Comuniştii i-au lăsat fără salbe şi cocoşei
Comuniştii au tranşat „problema ţigănească“ prin încercarea de a-i atrage în societate, pentru a îngroşa rândurile proletariatului. Dacă primul program de sedentarizare din 1962 n-a avut prea mare succes, între 1977 şi 1983, cifrele înaintate de reprezentanţii partidului arată că 65.000 de ţigani nomazi au fost sedentarizaţi şi adaptaţi la treburile din fabrici şi uzine. Ţiganii erau aşezaţi în ghetourile sărăcăcioase din marile oaşe şi din orăşelele industriale, iar monedele lor de aur, cocoşeii sau alte bijuterii erau confiscate de Securitate şi Miliţie. Calificarea muncitorească a înseamnat însă abandonarea îndeletnicirilor tradiţionale.
300 de lei/sterilizare
Istoria postdecembristă a comunităţii rome este cea în care ţiganii au parte de adevărata emanciapare. Eliberate de uniformizarea impusă de comunişti, comunităţile şi-au impus, de multe ori ostentativ, identitatea. Dar tranziţia i-a găsit pe cei mai mulţi ţigani vulnerabili: fără locuri de muncă şi incapabili să facă faţă noilor provocări economice. În plus, absenţa unei politici ferme de integrare socială a mărit constant prăpastia dintre români şi ţigani, care au fost trimişi la marginea societăţii. Ultimele reacţii: Asociaţia „Nationalistii Autonomi din Timisoara“ oferă 300 de lei pentru fiecare femeie de etnie romă care-şi va face o operaţie de sterilizare, iar lider al tineretului liberal din Alba susţine această idee.
ONG-urile care luptă pentru promovarea drepturilor minorităţii rome reclamă abundenţa alarmantă a stereotipurilor şi anevoiosul proces de acceptare a acestora în societate. Ar putea un Muzeu al Culturii Rome, un muzeu care să prezinte, cu date, documente şi imagini, istoria romilor în România, ar putea o astfel de instituţie să elimine aceste atitudini? Cum?
Se încarcă comentariile...
