Unii savanţi de renume afirmă că da, am devenit mai paşnici, şi au şi explicaţii pentru afirmaţiile lor. Psihologul evoluţionist Steven Pinker, un om de ştiinţă de mare notorietate, situat în topul celor mai influenţi gânditori contemporani, susţine că agresivitatea umană s-a redus de la o epocă la alta, iar la începutul secolului XXI omenirea a păşit în cea mai paşnică perioadă din întreaga sa istorie.

Pinker şi-a prezentat opinia în cartea „Îngerii mai buni ai firii noastre” („The Better Angels of our Nature”), iar argumentele lui principale se bazează pe compararea datelor statistice privind rata omuciderilor de-a lungul epocilor istorice. Pornind de la timpurile preistorice, trecând prin perioadele antică, medievală, renascentină, cu cât ne apropiem mai mult de zilele noastre, cu atât, în plan statistic, e mai mic procentul omuciderilor raportat la numărul total al populaţiei pe glob, afirmă Pinker. Dacă, de exemplu, în vremurile preistorice murea violent fiecare al şaptelea locuitor al planetei, în prima jumătate a secolului XX, în pofida celor două războaie mondiale, au murit violent doar trei procente din populaţia globului; iar după anul 2000, mai puţin de 1,5% din populaţie a avut parte de moarte violentă (ca urmare a războaielor sau a crimelor).

impresia că trăim timpuri foarte violente e mai curând indusă de modul în care sunt reflectate realităţile socio-politice în mass-media internaţională.

Autorul face şi o paralelă comparativă dintre cele peste 50 de milioane de victime ale celui de-Al Doilea Război Mondial şi cele aproape 40 de milioane de victime din perioada expansiunii tătaro-mongole în secolul XIII; raportate la numărul populaţiei, asta înseamnă că pe timpul tataro-mongolilor intensitatea omuciderilor era de aproape şase ori mai mare. În Europa contemporană, şansa de a fi omorât e de la 20 la 50 de ori mai mică decât acum 500 de ani. Totodată, autorul recunoaşte că în unele state din SUA, rata omuciderilor încă e aproape echivalentă cu cea din Europa medievală. Totuşi, susţine Pinker, procentul omuciderilor a scăzut esenţial în ultimele decenii, iar impresia că trăim timpuri foarte violente e mai curând indusă de modul în care sunt reflectate realităţile socio-politice în mass-media internaţională.

Ce a indus această pacificare statistică la nivel global? 

În opinia savantului, diminuarea agresivităţii la nivel global i-o datorăm într-o măsură foarte mare mediului, nu geneticii. Mai ales acei factori asociaţi cu modernitatea, ca răspândirea comerţului, alfabetizarea, civilizarea şi emanciparea femeilor au contribuit semnificativ la reducerea nivelului de violenţă. Comerţul a avantajat schimburile reciproc avantajoase dintre comunităţi, economiile deschise fiind corelate în mod negativ cu războaiele şi genocidurile. Alfabetizarea, iluminismul, umanismul şi democraţia au dus la civilizarea omului, la cunoaşterea interculturală şi la promovarea filosofiei toleranţei. Emanciparea femeilor, implicit feminismul a favorizat ascensiunea politicilor sociale, a abordărilor non-conflictuale în relaţiile intra şi intergrupale, deoarece femeile, în virtutea naturii lor instinctuale, sunt mai puţin agresive şi prezenţa lor mai mare în treburile publice diluează din tensiunile specifice relaţiilor dintre bărbaţi. Iar o altă cauză hotărâtoare a declinului violenţei rezidă în controlul impus de instituţiile statului asupra vieţii sociale.

Datorită ierarhiilor instituţionale şi a organismelor de control şi judiciare (aşa împovărătoare cum sunt ele), graţie funcţionării legilor şi a pedepselor, instinctul agresivităţii este ţinut în frâu la nivel de societate, agresorii sunt izolaţi în închisori, conflictele şi violenţele de tot felul sunt condamnate. Într-adevăr, dacă, bunăoară, ne uităm la rata violenţei împotriva femeilor în SUA, ea a scăzut cu 50% în douăzeci de ani, din 1993 până în 2012; mai ales dacă vorbim despre descreşterea violenţei fizice (existând şi cea verbală sau emoţională, care e încă frecventă). Trendul general este încurajator şi vorbeşte despre eficienţa unor politici sociale şi a măsurilor justiţiare.  

În 2014, un grup de cercetători britanici şi americani au ajuns la concluzii asemănătoare privind impactul sistemului justiţiar şi al monopolului impus asupra violenţei de către stat. Pe exemplul documentelor judiciare din Marea Britanie s-a constatat că începând cu secolul XVIII, datorită modului de funcţionare a sistemului justiţiar, societatea a devenit tot mai puţin tolerantă faţă de actele violenţe. S-a produs o delimitare clară între infracţiunile non-violente şi cele violente, cu o pedepsire mai aspră a celor din urmă. Modificarea în percepţia instituţională asupra violenţei a fost însoţită de o schimbare de atitudine faţă de violenţă şi la nivel de societate. Drept rezultat, teama de a fi supuşi oprobriului public, teama de a fi pedepsiţi prin lege, precum şi, în general, controlul autorităţilor asupra vieţii societale i-a făcut pe mulţi indivizi potenţial violenţi să-şi tempereze impulsurile.

„Frica păzeşte harbuzăria”, spune un proverb popular, la fel, frica de pedeapsă şi încarcerare a permis diminuarea considerabilă a manifestărilor antisociale violente. Aceleaşi mecanisme, de coerciţie, funcţionează la nivel internaţional – structuri colective ca ONU, sau NATO, sau Consiliul Europei ş.a.m.d. reuşesc să ţină în frâu frustrările şi pornirile războinice sau revendicative ale unui număr impresionant de state şi regiuni de pe glob.

Tot în unison cu viziunile lui Pinker, despre tendinţele spre pacificare la nivel global, vine un studiu al cercetătorilor norvegieni, publicat în 2013 în revista International Studies Quarterly”. Autorii studiului au analizat evoluţia unui şir de factori, ca mărimea populaţiei, rata mortalităţii infantile, compoziţia demografică, nivelul de educaţie, dependenţa de petrol, clivajele etnice, caracteristicile regionale etc., şi în baza acestor evoluţii au făcut o predicţie pe 40 de ani încolo. Potrivit lor, din 2009 până în 2050 numărul ţărilor implicate în conflicte se va reduce cu 50%. Mai exact, dacă în 2009 aproximativ 15% dintre ţările lumii erau implicate în conflicte armate interne, către anul 2050 doar 7% dintre ţări se vor război.

subscriu argumentelor şi opiniei acestuia că lumea în viitor va fi mult mai paşnică şi aceasta e calea pe care va merge omenirea de acum înainte. 

Declinul violenţei armate va fi mai accentuat în Orientul Apropiat şi regiunea Africii de Nord, însă focare de conflicte armate se vor mai păstra în ţările est, central şi sud africane, dar şi în sudul şi estul Asiei. Cercetătorii consideră că războiul a devenit prea costisitor în zilele noastre, iar guvernele şi popoarele s-au obişnuit cu confortul economic şi nu e vor aventura în războaie risipitoare.

Ce-i drept, un an mai târziu, într-un articol de precizare, norvegienii, deşi îşi reconfirmă tezele, au înţeles că trebuie să fie totuşi mai rezervaţi în optimismul lor. De această dată, ei au specificat că schimbările climatice drastice, crizele economice, (dis)balanţa demografică din unele regiuni ale lumii sau izbucnirea unui nou Război Rece între marile puteri ar putea crea dezechilibre sociale, iar declinul violenţei nu va fi atât de pronunţat. Per ansamblu însă, ei îl acompaniază pe Steven Pinker şi subscriu argumentelor şi opiniei acestuia că lumea în viitor va fi mult mai paşnică şi aceasta e calea pe care va merge omenirea de acum înainte. 

Nu putem să nu-i acordăm dreptate de principiu lui Pinker (precum şi susţinătorilor săi), fiindcă dincolo de talentul său sclipitor de a explica tezele sale, autorul vine cu un material ştiinţific probatoriu foarte bine selectat şi argumentat. Cu adevărat, relaţiile economice şi culturale, gradul general mai înalt de instruire al oamenilor, politicile de promovare a toleranţei au avut un efect de cultivare a spiritului non-violent la o bună parte a societăţilor contemporane. Dar, aceşti factori ar fi fost din capul locului insuficienţi şi ineficienţi în lipsa unui control strict din partea autorităţilor şi a unei disciplinări prin justiţie. Din tezele lui Pinker, putem desprinde următoarea constatare:

instinctul agresivităţii la nivel de societate este inhibat prin forţa unor alte instincte, în parte, prin cele ale subordonării faţă de autorităţile şi instanţele ierarhic superioare.

Altfel zis, prin relaţii ierarhice, dacă se doreşte, pot fi suprimate relaţiile agonistice şi manifestările violente, cel puţin pentru o perioadă considerabilă de timp. Elucidarea fenomenului ierarhic nu constituie subiectul acestei cărţi, însă un studiu comprehensiv asupra rolului ierarhiilor ar putea dezvălui impactul decisiv al acestora în consolidarea relaţiilor sociale şi în anihilarea agresiunilor stihiinice. În mod corespunzător, tot influenţele ierarhice pot duce lesne la izbucnirea unor conflicte de anvergură. Cunoaştem din istoria recentă că în pofida schimburilor economice avantajoase şi în pofida culturii înalte a cetăţenilor, au fost posibile genociduri apocaliptice. Deci, contolul ierarhic are două faţete şi depinde mult de cine îl deţine (ştim cât de uşor pot fi manipulate mulţimile de unii lideri războinici şi carismatici).

Pinker însuşi recunoaşte că declinul violenţei în epoca modernă nu e datorat schimbărilor biologice ale fiinţei umane, ci artificiilor sociale şi voinţei politice care au însoţit progresul civilizaţiei. Omul e guvernat de aceleaşi instincte ale agresivităţii, xenofobiei şi autoafirmării şi doar interesele comerciale, mediul social şi ochiul de veghe al instituţiilor de control împiedică escaladarea violenţei, izolându-i pe cei exagerat de agresivi şi încurajând comportamentul decent şi obedient.

Tocmai din cauza şubrezeniei factorilor implicaţi în menţinerea păcii sociale, dar şi din cauza metodologiei disputabile utilizate de Pinker în aprecierea gradului de violenţă pe glob, optimismul lui cu privire la „declinul constant al violenţei” a trezit critici serioase. I s-a atenţionat că, sub aspect metodologic, este incorect de făcut o paralelă comparativă între omuciderile din cel de-al Doilea Război Mondial (care a durat şase ani) şi omuciderile din perioada expansiunii tataro-mongole, care a durat mai bine de un secol (atunci s-a omorât mai mult pe cap de locuitor fiindcă măcelurile au fost mai extinse în timp). În ceea ce ţine de influenţa ideologiilor, secolul XX a demonstrat că marile ideologii mai curând instigă la violenţă decât îndeamnă la pace şi bunăînţelegere.

Contraargumente aduse teoriilor lui Pinker 

Filosoful politic britanic John N. Gray i-a imputat lui Pinker în primul rând greşeala că s-a concentrat, în aprecierile sale, preponderent pe situaţia din ţările avansate, în timp ce în zonele periferice ale lumii civilizate, barbariile şi războaiele sunt frecvente şi zguduitoare, iar trendurile sociale de acolo sunt alarmante; în carte s-a acordat foarte puţin spaţiu analizei situaţiei din Africa, Asia, America Latină. În al doilea rând, Pinker a fost criticat de Gray pentru miza mare pe care o acordă conceptelor idealiste de pacificare a umanităţii, deoarece, aşa cum s-a demonstrat de nenumărate ori, ceea ce are drept ţintă raţionalul oamenilor lasă neinfluenţabil iraţionalul lor, iar pornirile violente anume în sfera iraţionalului, în inconştient îşi au lăcaşul. Ideile rasiste s-au dovedit a fi deosebit de rezistente şi contagioase, în ciuda eforturilor de a le reprima pe care raţională; de regulă, instinctele sfidează raţionalul, şi mai rar se întâmplă invers.

Mai mult, Pinker este criticat şi pentru faptul că se contrazice pe sine însuşi – darwinist convins, care în celelalte cărţi ale sale a demonstrat în mod elocvent esenţa evolutivă a naturii umane, limitele şi caracterul predeterminat al gândirii omeneşti, dependenţa noastră de instincte şi programe comportamentale înnăscute, el ajunge acum, probabil sub imboldul unor demersuri personale de ordin moral şi de datorie de om al ştiinţei, să supraaprecieze influenţa progesului umanist şi al civilizării asupra conservatismului evoluţionist al gândirii şi al comportamentului uman.

Profesorul de ştiinţe politice Bradley Thayer, de la Utah State University, este în linii mari de acord cu datele statistice prezentate de Pinker, însă are la rândul său un şir de obiecţii faţă de concluziile generale ale lucrării. Faptul că drept exemplu a fost prezentat Occidentul nu e relevant, deoarece în restul lumii valorile toleranţei nu sunt nici pe departe atât de acceptate. Societăţile din Occident ele însele nu sunt foarte sigure, odată ce „demonii lăuntrici” ai oamenilor sunt doar temperaţi, însă niciodată eradicaţi cu desăvârşire. Orice schimbare a condiţiilor de viaţă poate provoca escaladarea egoismului şi a xenofobiei în oameni.

Thayer subliniază rolul important care le revine liderilor politici, care sunt chiar mai dominaţi de „demonii lăuntrici” comparativ cu majoritatea populaţiei; de regulă, la o carieră politică râvnesc oamenii cu caracter asertiv, egoişti şi dornici să domine. Ei se angajează în competiţii şi lupte pentru putere, care îi pot corupe spiritual şi le formează un stil comportamental combativ, le trezeşte setea de afirmare cu orice preţ, motivându-i să apeleze la emoţiile mulţimii şi să se implice în acţiuni ce pot destabiliza liniştea socială. Nici în democraţii nu poate fi exclusă ascensiunea politică a unor astfel de politicieni. Competiţia între lideri poate fi extrapolată la nivel de competiţie între marile puteri ale lumii, la lupta pentru sferele de influenţă.

În concluzie, afirmă Thayer, legităţile competiţiei naţionale şi internaţionale lasă puţine şanse afirmării „îngerilor mai buni ai naturii umane”, deoarece creează contexte care stimulează combativitatea din oameni, nu păşnicia. Pacea din ultimele decenii este un epifenomen, datorat unei constelaţii de idei şi forţe politice care au marcat procesele sociale din Occident, însă trebuie să fim pesimişti privind durabilitatea acestei păci; odată cu schimbarea balanţelor de forţă în plan mondial, „demonii” naturii umane vor surclasa influenţa „îngerilor” noştri lăuntrici.       

Steven Pinker acordă un mare rol mediului de viaţă în reducerea violenţelor. E adevărat că există o influenţă importantă în această privinţă şi un mediu de viaţă confortabil predispune la un comportament mai temperat. Dar mediul are totuşi atât de multe variabile, încât în timp ce unii factori reduc nivelul de agresivitate, alţii îl sporesc. De exemplu, condiţiile economiei de piaţă, care stimulează competiţia şi rivalitatea, nu sunt oare propice cultivării spiritului combativ şi, ca derivată, a celui agresiv? Dacă natura instinctuală a oamenilor este imuabilă, miza pe rolul mediului şi a pacifismului cultivat de instituţiile sociale nu este solidă. Şi mediul, şi instituţiile sociale pot stimula, indirect, caracterul violent al indivizilor.

Chiar şi în ţările înalt dezvoltate economic şi stabile social, înclinaţia originară a indivizilor spre violenţă sau conflict găseşte contexte de manifestare şi se face resimţită; iar în unele aspecte se înregistrează o sporire a acestor înclinaţii. Un studiu sociologic, din 2011, arată că în SUA circa 30% din toţi tinerii din această ţară care au împlinit 23 de ani au fost măcar o dată reţinuţi de poliţie, pentru încălcări mai grave decât, de exemplu, agresivitatea în trafic.

Ceea ce ar putea fi adăugat la cele menţionate este că, potrivit datelor statistice din 1965, doar 22% din tineri fuseseră arestaţi până la vârsta de 23 de ani. Deci, într-un interval de 45-50 de ani, în ciuda progresului socio-economic şi a măsurilor sporite de ordin justiţiar, numărul tinerilor delincvenţi nu scade, nici măcar nu se menţine la acelaşi nivel, ci creşte. Iar răspândirea ariilor suburbane mai sărace şi ghetoizate va contribui la o creştere continuă şi primejdioasă a acestui trend.

În contextul trendurilor, voi menţiona şi observaţia cu privire la războaie pe care a făcut-o sociologul şi psihanalistul german Erich Fromm în cartea sa „Anatomia distructivităţii umane“ („The Anatomy of Human Destructiveness“); el a atras atenţia asupra trendului ascendent al numărului războaielor odată cu civilizarea omenirii. Astfel, potrivit statisticii elaborate de Fromm, incidenţa războaielor în epoca modernă a fost următoarea:

Anii

Numărul războaielor

1480 - 1499

9

1500 – 1599

87

1600 – 1699

239

1700 – 1799

781

1800 – 1899

651

1900 – 1940

892


Cu toate neajunsurile metodologice pe care le implică o asemenea „sociologie a războaielor” (omisiuni în plan geografic şi istoriografic), este oricum evident că incidenţa războaielor odată cu progresul civilizaţiei a crescut, nu a scăzut. Şi mai grăitor pare a fi graficul prezentat de cercetătorul american Peter Brecke (vezi imaginea mai jos), care în 1999 a elaborat un studiu pentru Peace Science Society şi a arătat dinamica conflictelor armate în istoria ultimei jumătăţi de mileniu. Curios că cea mai paşnică perioadă în istoria modernă a omenirii a fost secolul XVIII, care a coincis în Europa cu Secolul Luminilor, iar din secolul XIX incidenţa conflictelor a început să crească dramatic.

Imagine: Graficul conflictelor armate în lume, pe secole şi decade, din 1400 până în 2000.

Sursa: Brecke, 1999.

Deci, sentimentul că în prezent trăim o perioadă de relativă reducere a numărului războaielor nu ar trebui să inspire prea mult optimism, deoarece poate că omenirea nu a devenit mai paşnică, ci pur şi simplu „a luat o pauză” în privinţa războaielor mari, iar ulterior se va declanşa într-o deflagraţie la fel de vastă şi nimicitoare ca şi cele din prima jumătate a secolului XX. Bear Braumoeller, profesor de ştinţe politice la Ohio State University, afirmă că trendul contemporan de relativ declin al numărului războaielor e mai curând un fel de „anomalie statistică” decât un fapt istoric.


Despre argumentele lui Braumoeller, ale lui Taleb şi teoriile altor filosofi contemporani în a doua parte a textului „Devenim oare mai paşnici?“


 

Fragment din cartea „Homo aggressivus. De ce nu se opresc războaiele şi violenţa.