Evident, având în vedere ceea ce s-a întâmplat în Europa în ultimele săptămâni, ştirea a făcut pielea de găină şi/sau părul măciucă multor români, care se gândeau, casandric, că – uite dom-le! – ne-a izbit şi pe noi, ăia care ne credeam imuni la aşa ceva (cum ne credem imuni şi la rujeolă sau varicelă, de asta nu ne mai vacinăm copiii), furia teroristă.

Din fericire, atentatul terorist de la Galaţi a fost cam ca-n bancul de la Radio Erevan cu maşina lui Ivan. Nu era Volgă, era bicicletă. Şi nu i s-a dat, i s-a furat. A fost nevoie însă de vreo trei ore pentru ca ştirea apocaliptică să iasă din vârtejul ameţitor al „newsalertului”, răstimp în care naţiunea a stat cu sufletul la gură şi a dat clink-uri şi refresh-uri cu nemiluita, întru slava celui care a inventat plata la număr de afişări.

Ca să fie clar pentru tot omul: la Galaţi n-a explodat luni seară nimic. E drept, a fost o bubuitură violentă acum două săptămâni, însă nu s-a aflat nici acum de ce, semn că nici bubuiturile nu mai sunt ce-au fost, căci, pe nebănuite, s-au detaşat de cauză şi au dobândit identitate proprie.

În schimb, cineva a văzut un colet într-o staţie de autobuz din zona Dunărea, nu departe (sunt doar vreo 300 de metri) de Centrul de Refugiaţi unde sunt cazaţi vreo 15 asiatici, în special arabi. Păi – nu-i aşa? –cum să nu te inflamezi? Cum să nu te aştepţi să se năruie universul? Cum să nu porneşti megafonul şi să bagi în sperieţi poporul?

Dar să revenim la locul faptei. Era un colet ca toate coletele (ca să parafrazez magistrala apariţiei a maestrului Marin Moraru în „Operaţiunea Monstrul”). Nu era nici foarte mare, nici foarte mic. Nici prea arătos, dar nici prea urât. Se odihnea uşor stâlcit lângă un stâlp al reţelei de iluminat public. Avea să se afle că era acolo de vreo două zile, însă de-abia luni spre seară s-a găsit un român care să dea alarma teroristă.

Aşa a pornit nebunia. Ştirea, nemestecată, a pornit pe ecranele televizoarele, iar cunoscuţii au început să mă sune şi să întrebe dacă nu cumva e cazul să fugă din Galaţi cale de mulţi kilometri, ca nu cumva – Doamne Fereşte! – să-i atingă sinistrul atentat.

Sosiţi în mare grabă, cei de la forţele speciale de intervenţie n-au avut prea multe de făcut: au oprit traficul în zonă şi au studiat pachetul cu nişte scule despre care doar ei ştiau cum se folosesc. 

Surpriză! Nu era nicio bombă, parcă pentru a certifica faptul că în oraşul de la malul Dunării nu mai vine nimeni. Nici turiştii, nici investitorii şi nici măcar atentatorii... Deh, oraş cumplit de negustori – vorba poetului Barbu Dunăreanu - căci în ultimii 20 de ani la Galaţi s-au construit doar prăvălii din tablă şi (mai nou) supermarketuri (tot din tablă).

În „pachetul terorist suspect” (ca să citez de pe banda unei televiziuni), geniştii au găsit până la urmă următoarele: două perechi de şosete, un tricou falsificat al lui AS Roma, trei pungi de cafea şi două batoane de salam împuţit, care n-a rezistat epuizantei călătorii cu microbuzul, de la Roma la Galaţi.

Pachetul fusese expediat, printr-o firmă de curierat internaţional, de o doamnă plecată la muncă în Italia, către familia ei mistuită de dor din România.

Doamna expeditoare, badantă pe undeva prin preajma Romei, nu voia să arunce în aer Galaţiul, ci doar să le arate alor ei că „mizelul” de Italia ar putea fi mai gustos decât cel mioritic. Nu i-a ieşit demonstraţia doar pentru că n-a calculat cum trebuie diagrama temperaturii.

La drept vorbind, nici măcar nu poate fi bănuită pentru terorism pentru atâta lucru, chiar dacă aud (pe surse) că s-a deschis o anchetă pentru ca vinovatul (Vinovatul de ce? Că maximum se poate vorbi de aruncat gunoiul pe stradă, caz în care amenda este între 50 şi 250 de lei) „să fie tras la răspundere”. Ţară obosită, autorităţi blegite, jurnalism disonant...

P.S. Treaba cu „detaliile secrete” din titlu face parte din demonstrarea afirmaţiilor din ultima frază a materialului de faţă.