I. Constatări

Constat, în fiecare zi a existenţei noastre, că trăim într-o mare minciună. Şi afirmăm că: nu ne plac mincinoşii! Această minciună, însă, nu este un simplu produs modern ci o altă moştenire nefastă a istoriei poporului român. Şi: nu ne plac mincinoşii! Dar, paradoxul, este că am fost minţiţi chiar din copilărie, începând de la părinţii noştri, care ne-au format acestă abilitate a supravieţuirii, continuând cu anii formării noastre în şcoală cărora li se adaugă şi dezinformarea şi manipularea ce se propagă prin toate canalele de comunicare şi comunicaţie. Şi afirmăm că: ne iubim părinţii, dascălii şi alte personalităţi ale aşa-zisei vieţi culturale şi mondene!

Stupefiat, mă întreb: de ce am fost supuşi şi, totodată, de ce ne supunem, în continuare, copiii noştri acestui asediu al minciunii şi al contrafacerii, de ce nu avem discernământul bunului simţ şi al lucrului înfăptuirii dreptăţii sociale prin promovarea adevărului şi renunţarea la disimulare ?

Războiul omului contra omului porneşte de la aceste mici determinări interioare inconştient manifestate. Cum ar putea fi ele corectate şi aduse pe drumul drept al voinţei de caracter? Simplu! La prima vedere: prin abordarea însăşi a unei atitudini corecte faţă de om , începând de la cel mai mic până la cel în etate, pe principiul descoperirii adevărului, a acceptării istoriei şi a asumării acesteia în toată complexitatea manifestării ei şi a formelor sale de evoluţie, raportat atât la faptul cât şi la contextul istoric care au creionat şi format personalitatea şi fiinţa românească !

În acest sens, voi aduce în discuţie studiul Profesorului D. Drăghicescu, studiu de care am luat act de curând şi care constat că nu este cunoscut neamului nostru, având în vedere manifestarea românească pe parcursul istoriei, dar şi a românului care şi-a format identitatea construindu-şi o matrice a cărui sclav a rămas până în prezent tocmai datorită acestei necunoaşteri , dacă avem drept principiu de analiză ideea că a cunoaşte presupune a evoluaiar a evolua înseamnă a evita greşelile înaintaşilor noştri.

Probabil că ascunzând sub preş realităţile trecerii noastre prin lume ca popor, ne-am deformat ca mentalitate şi ca oameni şi nu a fost lăsat loc unei dezvoltări armonioase, fapt pentru care însăşi istoria curentă în care ne manifestăm este un artefact al contrafacerii adevărului naţional.

Trebuie să începem cu începutul: să ne cunoaştem cu adevărat pentru a putea corecta ceea ce trebuie corectat şi a începe să construim pe ceea ce avem bun în noi de la natură, ca moştenire a neamurilor care au fost întru’ ceea ce putem deveni.

În acest context, l-am descoperit de curând pe profesorul D. Drăghicescu, de la Universitatea din Bucureşti, care afirmă adevăruri de netăgăduit în lucrarea sa "Din psihologia poporului român", apărută sub tipar la anul 1906. În această lucrare sunt relevate o serie d e adevăruri obiective despre neamul nostru, adevăruri care ar trebui să fie cunoscute tuturor românilor, pentru a putea începe reconstrucţia sufletului românesc şi afirmarea sa europeană. De aceea se impune cunoaşterea trecutului nostru cu greşelile sale inerente.

"Adevărul este că, afirma profesorul D. Drăghicescu, trecutul nostru, atât de agitat şi nefericit, n-a pus în joc şi n-a dezvoltat decât însuşirile sufleteşti nefavorabile, slabe – defectele, adăugând pe lângă lipsurile noastre morale de la obârşie şi alte defecte noi. Calităţile pozitive, bogăţiile mentalităţii noastre au fost oprite în loc din dezvoltarea lor, au aşteptat şi aşteaptă încă împrejurări prielnice să iasă la iveală."

Este evident că nu putem defini,decât la nivel speculativ,aceste"împrejurări prielnice", la care spera profesorul, dar putem crede în debutul lucrului asupra formării noastre corecte din momentul conştientizării şi afirmării existenţei acestei probleme. Iar această problemă a fost sesizată de foarte mult timp, atât de către români cât şi de către străinii care ne-au cunoscut neamul.

Pe de altă parte, profesorul nostru spera că "viitorul pare destinat a şterge petele de pe portretul nostru sufletesc, a îmbunătăţi şi umplelipsurile." Şi asta la anul 1906. Căci, citândul pe domnul Păucescu, care constata"starea de anarhie morală în care ne zbatem", pasajul fundamental şi de o clară actualitate, chiar şi pentru zilele noastre şi nu numai pentru vremurile anului 1906, pe care îl subliniază Drăghicescu sună astfel:

"Suntem o minune pe lume, suntem un popor fără moravuri, fără religie şi fără lege. Căci moravurile s-au depravat într-un mod înspăimântător, în religie nu credem şi legile nu se aplică decât la o minimă parte a populaţiei. De o jumătate de secol luptăm numai ca să sfărâmăm toate legăturile morale, să omorâm toate credinţele. Şi am ajuns într-adevăr să nu ne temem de nimic, să nu credem în nimic şi n-avem decât o ţintă, cum să ne îmbogăţim mai mult şi să trăim mai bine."

D. Drăghicescu ne atrage atenţia însă, de la distanţa acelor vremuri, asupra realităţilor constatate de către Păucescu, afirmând, pentru învăţătura posterităţii:

"Oricât este de încărcat acest tablou moral, el este în mare parte adevărat şi ilustrează minunat adevărul abstract (…), anume, că reformele prea multe ale instituţiilor, înlocuirea lor prea repede cu altele streine , prea înaintate şi prea complicate, topind tiparele activităţii, dizolvă caracterele şi dezlănţuie anarhia. Ceea ce, însă, n-a putut observa DomnulPăucescu este că această pornire datează, nu de o jumătate de secol, ci de mai bine de un secol, şi că oamenii individual luaţi nu sunt vinovaţi, ci aşa i-a silit să lucreze întreg trecutul nostru, care este o adevărată minune în istoria omenirii. Pornirea imitaţiei de la streini nu datează de la Cuza, Brătianu şi Rosseti, ci dinainte de Cuza cu câteva veacuri (…) Noi n-am avut o istorie şi o viaţă proprie. Noi am împrumutat, în toată vremea noastră, lucrurile şi instituţiile celor cu care am fost în atingere. (…)Pricina ei este lipsa unei vieţi istorice independente, şi a unei personalităţi entice proprii."

Şi pentru a întări propria-i argumentaţie, tabloul moral al epopeii româneşti este închis de constatările unor străini care au intrat în contact cu realităţile româneşti, aduse în atenţia noastră.

Astfel, Le Cler, vorbind despre realităţile româneşti ale acelor vremuri, afirma cu satisfacţie:

"Un domnitor fără palat, un cler fără morală, o academie fără membri, o bibliotecă fără cititori, străzi imense fără case, locuinţe splendide lângă magherniţe infecte, bulevarde superbe şi cloacuri infame; pretutindeni ape şi nici o fântână … o municipalitate fără şef, o poliţie fără agenţi, intrigi lipsite de iubire, divorţuri fără frâu, barbaţi fără neveste, neveste fără barbaţi …"

Iar Thornton caracteriza"indigenii"astfel:

"Indigenii (Românii) devin leneşi, din pricină că nu pot îmbunătăţi soarta lor prin muncă, tot aşa cum devin înşelători, vicleni, mincinoşi, pentru că înşelăciunea este mereu întrebuinţată pentru a descoperi şi a stoarce puţinele lor economii."

Pe de altă parte, putem constata, deopotrivă cu profesorul Drăghicescu, că tot ceea ce este bun ca pornire şi valoare umană în cazul nostru, al neamului românesc, se întoarce împotriva noastră, având ca exemplu însuşi cazul"libertăţii", pentru care poporul nostru ştim că şi-a sacrificat copilul său. Această realitate, a întoarcerii împotrivă-ne, este surprinsă de următoarea afirmaţie:

"Este (…) o trăsătură din caracterul Românilor şi Dacilor, care, cu toate nefericirile istoriei noastre, pare a se fi păstrat aproape neştirbită, deşi modificată (…): aceasta-i un fel de pornire adâncă către neatârnare, o neânfrânată trebuinţă de libertate. Această nevoie adânc simţită de neatârnare şi de libertate s-a transformat însăîntr-un fel de repulsiune vie pentru orice fel de supunere. Românului i-a devenit nesuferită ascultarea de ordinele cuiva, atârnarea voinţei lui de voinţa sau bunul plac al altora. La noi, toţi ar fi voit să fie stăpâni pe ei, şi să nu aibă nici un stăpân pe capul lor."

Ceea ce ne conduce la concluzia că: neputinţa, răsturnarea valorilor, lipsa acestora şi minciuna ne-au adus astăzi, ca şi în trecut, într-un inexpresiv vid existenţial, purtându-ne prin viaţă ca stafii ale propriilor noastre prejudecăţi, rezultat al falsificării adevărului, cel puţin prin omisiunea acestuia şi manipularea conştiinţelor tinere aflate în formare.

II. Propunere

În aceste condiţii a luat naştere minciuna ca virtute contemporană, ridicată la rang de valoare socială, amprentând conştiinţele şi comportamentele, formând un popor al eşecului, deraiat de la traiectoria devenirii sale istorice, conştient şi metodic, strategic şi cu răutate. Iar dacă ne vom apleca asupra unei analize profunde a ceea ce suntem vom descoperi o altă caracteristică, proprie, fundamentală în actul manifestării existenţei noastre în lume, care este însăşi"răutatea", pe care o denigrăm în faţă dar la care apelăm de fiecare dată ca metodă de satisfacere a neputinţei eu-lui nostru, impotent de acţiuni creatoare şi creative. În acest sens, voi încheia cu un exemplu care îmi vine în minte, cules din cartea Dr. Scott Peck ("Psihologia minciunii"),şi care poate caracteriza nivelul, treapta sau episodul istoric pe care îl traversează conştiinţa românească actuală, cramponată în propria-i neputinţă:

"Să luăm exemplul simplu al uni băiat de 6 ani, care îşi întreabă tatăl: "Tata, de ce-ai făcut-o pe bunica javră?" "Ţi-am spus să nu mă superi" - se răsteşte tatăl. "Acum o să-ţi primeşti pedeapsa. Am să te învăţ să nu mai foloseşti un limbaj atât de urât, am să-ţi spăl gura cu săpun. Poate asta te învaţă săvorbeşti cum trebuie şi să-ţi ţii gura închisă când ţi se spune." Îmbrâncindu-l pe copil până în baie, tatăl îi aplică pedeapsa menţionată. Răul a fost comis în numele "cuvenitei discipline"."

Iar în cazul poporului român, putem afirma că răul a fost comis în numele minciunii, căci putem observa, fiecare dintre noi, că dacă ne uităm în stânga sau în dreapta noastră, în faţa sau în spatele nostru, nu putem avea încredere în nimeni sau, oricare dintre cei aflaţi de o parte sau de alta a noastră, este supus analizei noastre pornind de la suspiciunile pe care le angajăm fiecăruia, ca exerciţiu de conservare, fără a reuşi să trecem la o etapă superioară în evoluţia specie umane, amprentaţi de sinele nostru egoist şi voinţele noastre primare şi egoiste, în fond.

A devenit minciuna ... politică de stat? Nu cred ... pentru că statul suntem noi! Ceea ce poate conduce la concluzia că noi înşine suntem o minciună în cadrul elaborat al politicii noastre de stat, conştienţi de acest lucru. Deşi, nu apreciem minciuna! Iar din punct de vedere acţional nu am făcut nimic, căci minciuna înseamnă lipsă de respect faţă de semenul nostru, cu scop bine determinat: de a-l duce în eroare şi a disimula adevărul pentru un câştig ilicit şi imediat, eludând elementele bunului simţ şi evoluţia omului pe scara valorilor, menţinându-ne la acele valori de bază, animalice; homo homini lupus(prescurtat: H.H.L.) ! Deşi, discredităm minciuna atunci când vocalizăm principii, opinii sau păreri!

Vorbim, în fapt, despre liga în care joacă poporul român contemporan, Liga H.H.L., popor care nu-şi întoarce faţa către el şi nici către Dumnezeu pentru a forma, mai întâi, o echipă şi care, mai apoi, să pornească pe calea dezvoltării culturale şi a cuceririlor civilizaţie într-un cadru armonios de bine social !

Aceasta fiind realitatea existenţială a neamului românesc, propun formarea unei ramuri de intervenţie în domeniul socio-umanului, cu rol preventiv şi de curăţire sufletească, pe care o poate dezvolta asistenţa socială, care va avea ca şi grup ţintă Liga H.H.L. Iar această specializare de ramură, pe care va trebui să o abordeze specialiştii care au chemare pentru punerea adevărului în drept, să se numească: Asistenţa Socială a Minciunii, şi care să se alăture altor ştiinţe preocupate de acest domeniu vast al minciunii sociale!