Despre colindatul cu casetofonul printre blocuri

De anul acesta, un nou obicei a devenit „viral” prin Bucureşti. Este colindatul cu casetofonul cu mulţi decibeli printre blocuri.

Ca să scriu despre obicei, este nevoie să spun mai întâi că am văzut multe astfel de cete de colindători în ultimele zile, în cartierul unde locuiesc. Cel puţin vreo zece cete. Şi că ele sunt alcătuite, în mare parte, din oameni care, cel puţin la o privire de departe (şi la una de aproape) nu par să aibă o ocupaţie clară sau stabilă. Unii dintre ei aparţin, la o privire de aproape (şi la una de departe), unei anumite etnii conlocuitoare. Spun asta fără vreo conotaţie şi în nici un caz nu o spun ca pe un reproş. Este doar o observaţie empirică – aşa cum tot observaţii empirice sunt faptul că boxele cu care umblă aceşti „colindători” au foarte mulţi decibeli şi că bluzele pe care ei le poartă sunt de regulă ii populare, cam şifonate şi roase pe la guler şi mâneci. Sau că blănurile de urs cu care umblă în spinare unii dintre ei sunt (foarte) mâncate de molii. Sunt genul de detalii pe care ochiul de scriitor este dator să le surprindă, pentru că ele sunt esenţiale pentru a reda personajele şi atmosfera. Dar şi pentru că altfel s-ar presupune că se autocenzurează şi că îşi impune subiecte tabu, despre „nu e voie să scrii”. Mai mult, ochiul scriitorului, surprinzând aceste detalii, le expune cu simpatie şi căldură. Aşa cum Ion Budai-Deleanu vorbea cu umor şi căldură despre etnia eroilor săi din epopeea eroi-comică „Ţiganiada” şi aşa cum el surprindea obiceiurile acestor eroi şi coloratura cu totul aparte a limbajului, a felului de a fi, a aventurilor acestora. Şi sper că nimeni nu va fi atât de netot încât să îl acuze pe Ion Budai-Deleanu retroactiv că nu a fost suficient de „corect politic” când i-a făcut nemuritori pe Parpangel şi pe Romica în această adevărată capodopoeră a literaturii române.

Aşadar, acest mic eseu nu este despre faptul că urmaşii lui Parpanghel şi ai Romicăi umblă îmbrăcaţi în ii populare cam şifonate şi cu casetofoane cu mulţi decibeli prin cartiere, ca să colinde şi să bifeze obiceiurile tradiţionale de Crăciun. Ci e mai degrabă despre faptul că urmaşii lui Ion şi ai Mariei nu mai umblă din uşă în uşă, îmbrăcaţi în haine de toată ziua, cântând cu vocea lor şi cu instrumentele pe care le au la îndemână (clopoţeii pot fi suficienţi), ca să vestească oamenilor Naşterea Domnului. 

Pe de o parte, este adevărat că tot ceea ce pun în scenă Parpanghel şi Romica, de la idila ce parodiază „Romeo şi Julieta” din „Ţiganiada” la acest „colindat” quasi-parodic adaptat scenei urbane contemporane, poate fi însoţit de un anumit ridicol. Pe de altă parte, este mult mai ridicol faptul că Ion şi Maria par să fi aruncat la coş atât „Romeo şi Julieta” (operă prea „albă” şi prea clasică pentru unii), cât şi colindele de Crăciun (prea desuete şi prea „creştine” pentru mulţi). Nu mai vorbesc de duhul, miezul şi umorul din „Ţiganiada”.

Pe de o parte, este adevărat că acele costume populare roase la mâneci şi guler sunt inadecvate şi ţipătoare, şi că acele boxe sunt extrem de gălăgioase şi stridente. Pe de altă parte, ele nu sunt deloc mai inadecvate decât blocurile de betoane înghesuite şi tot mai „încălecate” printre care trec „colindătorii”. Sau mai stridente decât claxoanele tot mai demente ale maşinilor din traficul bucureştean, cu care concurează aceste boxe.

Pe de o parte, este adevărat că aceste colinde, în grupuri pestriţe şi cu casetofonul, mai păstrează foarte puţin din armonia şi frumuseţea vechilor obiceiuri; din care mai regăsim urme răzleţe prin Maramureş sau Bucovina. Pe de altă parte, ceea ce se aude din acele boxe sunt totuşi colinde de Căciun; şi nu pot spune că ar fi urâte. Şi comparativ cu spectacolul pe care îl oferă zi de zi televiziunea şi presa „de divertisment”, mie unuia cel puţin aceste grupuri şi aceste colinde mi s-au părut relativ de bun-gust şi armonioase.

Pe de o parte, este adevărat că aceste colinde cu casetofonul par să îşi fi pierdut orice funcţie de a îi mobiliza şi de a îi trezi spiritual pe oameni, în aşteptarea unui mare praznic milenar. Pe de altă parte, dacă oamenii nu mai pot să fie treziţi spiritual, poate că e bine să fie treziţi, pur şi simplu. Chiar cu nişte boxe cu mulţi decibeli, de casetofon.

Pe de o parte, este adevărat că acest colindat cu casetofonul este în esenţă un soi de ritual colectiv „de cartier”. Şi că acest ritual mai degrabă pare să îi pedepsească pe locuitorii cartierelor. Pe de altă parte, dacă oamenii nu mai primesc colindătorii la uşă, poate e mai bine să îi primească pe stradă, în cartier. Iar dacă cei care nu deschid uşile nu mai pot fi pedepsiţi pentru indiferenţa lor prin farse şi glume, poate că e mai bine să fie pedepsiţi prin boxele de sute de decibeli, carte tot un fel de farsă şi de glumă sunt.

Pe de o parte, este adevărat că vechile colinde de Crăciun s-au deteriorat la oraş, aşa cum s-au deteriorat obiceiurile tradiţionale. Pe de altă parte, aceste colinde şi obiceiuri nu s-ar fi deteriorat astfel dacă nu s-ar fi deteriorat întâi relaţiile dintre oameni. Şi dacă oamenii nu s-ar fi transformat, în această junglă urbană din betoane, în insule, în „consumatori” izolaţi şi însinguraţi, în reptile sau rinoceri din ce în ce mai retraşi în propria carapace. Şi din ce în ce mai insensibili la orice lucru care nu are legătură cu propriul abdomen, sau cu propriul buzunar.

Pe de o parte, nu am dat, până acum, bani vreunui astfel de grup, deoarece colindatul lor mi s-a părut, în primă instanţă, dacă nu şi în ultima, o glumă. Pe de altă parte, s-ar putea să dau, totuşi, bani următorului grup cu care mă voi întâlni. Pentru că această glumă este şi o satiră bună. O satiră ce reflectă foarte bine starea de autism şi de abandon care pare că s-a lăsat, ca o lespede de beton, peste vieţile noastre urbane; nu mai vorbesc despre vieţile noastre spirituale.

Trecând pe lângă un astfel de grup, am văzut cum nişte fete, care încojurau casetofonul, se unduiau cu braţele în aer şi cu ochii închişi, aproape în transă, ca într-o ceremonie hindusă. Eu unul prefer o ceremonie hindusă care aduce, măcar, un strop de viaţă prin aceste cartiere aproape moarte în ceea ce priveşte relaţiile comunitare şi printre aceste betoane cenuşii şi deprimante.

Spunea cineva tare frumos că sfârşitul lumii va veni când va creşte iarbă pe cărările dintre oameni. Ei bine, prin oraşele noastre, în special printre cele mai „cosmopolite” şi mai pornite spre „progres” pe scurtătură, nu creşte doar iarbă – cresc adevărate ziduri de beton pe aceste cărări. Iar aceste ceremonii semi-păgânde, aducând cu ceremoniile hinduse, mai dărâmă, prin stridenţa lor, prin decibelii lor şi în ultimă instanţă prin viaţa lor, din acese ziduri.

În sfârşit, dacă noi nu mai suntem în stare să vestim în vreun fel naşterea Domnului, să-i lăsăm măcar pe aceşti zurbagii cu costume roase la mâneci şi cu casetofoane cu mulţi decibeli să o vestească. Deoarece „dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga”. Sau, în cazul nostru, dacă şi zurbagiii vor tăcea, vor striga până la urmă zidurile şi betoanele. 

P.S.: Tare aş vrea să îi văd pe ateii sau corecţii politic care vor îndrăzni să reclame la CNCD aceste grupuri sau să se arate nemulţumiţi că ele merg şi difuzează prin cartier, la mulţi decibeli intensitate, cântece despre Hristos, Fecioara Maria şi ieslea din Betleem.